Întâlnire cu Jack Taylor

6 martie 2017

„Decembrie e o lună dură. La dracu’ cu toate pregătirile de sărbătoare. Dacă ești singur, își bate joc de tine pe unde te prinde. Să zicem că deschizi o carte veche și găsești o listă de prieteni cărora le-ai trimis cândva felicitări. Acum sunt cu toții morți sau dispăruți. La televizor sunt tone de jucării pe care tu nu le-ai avut când erai mic și, evident, acum e cam târziu. La radio se cântă balade care cândva aveau sens sau chiar dădeau speranță.”

Iată primul meu contact cu Jack Taylor, fost polițist, actual anchetator privat (am redat paragraful în forma finală a traducerii românești). Fragmentul face parte din volumul „Martirele din Magdalen” / „The Magdalen Martyrs”, al treilea roman din seria originală și primul dintre cele tălmăcite la noi. Am știut de la bun început că o să ne înțelegem de minune.

Personajul lui Ken Bruen e cu siguranță un antierou. Se luptă cu alcoolismul, are o viziune întunecată asupra vieții, e cinic și nu înghite schimbările aduse de modernizarea Irlandei în general și de a orașului Galway în mod special. Cu puține excepții, de fiecare dată când întâlnește oameni care țin la el și la care, la rândul lui, ar putea să țină, se întâmplă câte o nenorocire care îl lasă din nou de unul singur. Cu fiecare necaz care se abate asupra lui devine tot mai dur, mai închis în el însuși, mai dificil. Temperament vulcanic, uneori îi rănește chiar pe cei care îl acceptă. Înjură într-o veselie și nu e prea stabil emoțional.

Însă mie mi se pare că asta reprezintă doar fațada pe care și-a construit-o. O poartă ca pe o armură care să-i ascundă latura (foarte) sensibilă pe care uneori o afișează. Sub carapacea dură se ascunde o sete nebună de dreptate, combinată cu neîncredere în ceea ce privește autoritățile, atât morale cât și instituționale. E de înțeles – a fost dat afară din Garda Siochana, poliția irlandeză, pentru că a vrut să pună la respect un parlamentar cu mai multe infracțiuni la activ. Deși răspunde în doi peri de fiecare dată când cineva îl roagă să preia un caz, până la urmă acceptă, aparent pentru bani; însă nu putem să nu-i luăm în considerare simțul datoriei și rămășițele idealurilor care l-au mânat cândva. Dacă l-am întreba, probabil că n-ar recunoaște-o niciodată, însă faptele lui demonstrează că are un suflet mare. Are un ochi critic la adresa tuturor, dar se critică în special pe el însuși. Mi se pare grăitor momentul în care merge să ducă flori la cimitir și își spune în sinea lui că acela e locul în care i-a îngropat pe cei pe care i-a iubit cel mai mult și față de care s-a comportat mizerabil. E conștient de faptul că suferă, că uneori îi face pe alții să sufere, totuși nu poate să renunțe la atitudinea de lup singuratic – mai mult ca sigur că, alături de tristețe, există în el și un dram de mulțumire când vede că imaginea pe care o proiectează despre el însuși ține la distanță musafirii nepoftiți. Fără îndoială că suferințele și frământările lui nu sunt simulate, dimpotrivă, sunt foarte reale, nu aș putea să-l acuz de falsitate; însă el nu caută să se schimbe, nu încearcă să găsească o portiță de scăpare din cercul vicios înăuntrul căruia se află. Sau, ar putea interveni cineva, pur și simplu nu poate. Citește pe rupte, îi trimite pe cititori la diverși autori sau cântăreți, unii cunoscuți, alții nu, dar întotdeauna o face cu tâlc. Totuși, să nu vă așteptați să găsiți ceva de bine despre muzica nouă și, în general, despre noul stil de viață: e de modă veche, ar prefera vremuri mai puțin rapide, mai puțin pestrițe, privește schimbările cu un amestec de sentimente care variază de la resemnare la amărăciune la furie.

Dar ceea ce îl salvează cu adevărat din a cădea în patetism sunt autoironia și un simț al umorului uneori negru, alteori sec, dar în orice caz excelent dozat și eficient. Deși are cincizeci de ani, mintea și imaginația îi merg de minune, iar schimburile de replici sunt rapide și înțepătoare, uneori de-a dreptul tinerești sau copilărești când vrea să-și scoată din sărite interlocutorul. Face întruna haz de necaz, dar nu cade niciodată în derizoriu. În opinia mea, Ken Bruen a găsit echilibrul perfect între momentele în care râdem și cele în care suntem tensionați sau ne întristăm, astfel încât nu ne simțim niciodată copleșiți din vreo direcție sau din cealaltă.

În serialul realizat în Marea Britanie, Jack Taylor e interpretat de Iain Glen. Probabil îl cunoașteți din mult mai faimosul serial „Game of Thrones”, unde îl joacă pe Ser Jorah Mormont. Nu o să pretind că sunt vreo autoritate în materie de filme sau seriale, dar alegerea mi se pare foarte potrivită. Vă recomand să urmăriți și serialul, preferabil după ce citiți cărțile – adaptarea pentru televiziune schimbă anumite aspecte din romane, iar aspectele fundamentale, narațiunea la persoana întâi și dialogul cu cititorii, dispar.

Jack Taylor e genul de persoană de care, într-o primă fază, vă vine să fugiți. O să vă întoarceți din cauza (datorită?) fascinației pe care o exercită asupra oricui. După aceea o să vă vină să-l luați la palme. Nici asta nu se poate – impune prea mult respect. A treia variantă e să-l compătimiți – nici așa nu-i bine, măcar pentru că nu e atât de lipsit de orice scăpare. În cele din urmă nu vă rămâne decât să-l luați așa cum e, cu bune și cu rele, și să-l ascultați. Când dați de el în vreun pub, comandați două Guinness și două pahare de Jameson, așezați-vă cu el la masă și spuneți-i că v-am trimis la el. O să petreceți niște ore fascinante împreună și s-ar putea să vă ajute pe amândoi mai mult decât credeți. Sláinte!

George Arion Jr.

, , ,
Termeni si conditii de utilizare