“Hoit” – Daniel Laurențiu Ghingină

23 mai 2017

Hoit

Augustine Doupine inspira respect din felul în care-și legăna papucul în vârful piciorului, în vreme ce, degajat în fotoliul său, își plimba privirea de la fereastră la tine, Laurent, în căutarea cuvântului potrivit cu care să-și înceapă povestea. Era o căldură cumplită, ventilatorul micuț din colțul camerei nu făcea decât să împrăștie și mai mult valurile de fierbințeală. Pe pereți, în rame de pe care vopseaua se cojea în mici pielițe albe, Doupine avea reproduceri după picturile lui Constantin Guys. Sorbeai din cafeaua rece pe care bătrânul detectiv ți-o tot turna în ceașcă și încercai, deși degetele îți transpirau ceva de speriat, să-ți notezi în carnețel daravera dintre Baudelaire și acuarelist. S-a scris mult în perioada de după prinderea lui T. Eu nu citeam toate articolele din ziare, multe din ele mi se păreau absurde, găseau puncte comune acolo unde ele nu existau, scriau despre primele lui planșe trimise din Crimeea că înfățișau întâiul stadiu al personalității sale, iar despre cele mai de pe urmă, cu târfe și trăsuri, că dovedeau exuberanța de care dăduse dovadă în cea de-a doua jumătate a vieții, concluzionând că tocmai aceste contradicții îl atrăseseră pe T. Eu unul cred însă că el o făcea din plăcere, și nu căuta sub nicio formă să se identifice cu eroii sau plăsmuirile sale sau alte bazaconii de natură psihanalitică, cum le numeau unii. În micuța sa mansardă, Augustine Doupine depăna în fața ta, Laurent, cazul care-i dăduse cele mai mari bătăi de cap și în care trebuiseră să moară trei femei pentru ca un bărbat să poată trăi. Povestiți-mi despre prima crimă, Sophie o chema pe tânără, așa-i? Doupine s-a îndreptat în scaun ca străbătut de un curent rece, Laurent, și tu gândeai: asta l-a trezit din toropeală. Sophie, da – o prostituată. Știți, la noi joia era ziua cea mai plictisitoare. De cele mai multe ori ne strângeam cu toții într-un birou și ascultam, cu urechile ciulite la radioul portabil al lui Marcus, meciurile din ligă. Pariam între noi și nu lipseau nici bericile. Tocmai înscrisese Toulouse, noi urlam ca nebunii, Adam și Nolan se înjurau peste masă și-și aruncau în cap cojile de la semințe, când, ca prin vis, peste râgâieli și strigături am auzit venind înspre noi tocurile Lolei, secretara mea. Soarele cobora de cealaltă parte a clădirii, iar eu i-am putut zări silueta oprindu-se pentru câteva clipe în dreptul pătratului de sticlă mată a ușii, i-am presimțit mâna cu unghiile roșii cuprinzând clanța și apăsând-o ușor. Am primit apelul și am fost anunțați să ne deplasăm cât mai repede la bordelul Plaisir. Pronunțase Plaisir și era ca și cum tu erai acolo cu el, Laurent, amândoi în mașina de poliție, tu în dreapta și el conducând cu viteză pe străduțele unui Paris încins, bucurându-te de răcoarea care intra pe geamurile deschise. De-o parte și de alta a străzilor: măsuțe, umbrele, fețe ce se răsuceau intrigate după sirena care era ca o lovitură de bici în acea atmosferă de murmure și clinchet de pahare. Doupine gândea: joia?, ce-o fi?, jaf? Acceleră și mai tare, după câteva minute frână cu zgomot în fața unei clădiri joase, cu fațada murdară, măcinată. Ați coborât amândoi în același timp, ați urcat treptele câte două și v-ați luat după degetele care vă indicau ultimul etaj. Totul se derula repede: scări, balustrada contorsionată, fețele speriate care se trăgeau îndărătul ușilor întredeschise când treceați prin dreptul lor, și Sophie. Camera era tapetată toată în roșu, ferestrele erau larg deschise, un miros dulceag adia prin încăpere. Cuțitul era înfipt bine în piept, doar mânerul lucea ca un obelisc, nicio picătură de sânge, probabil c-a strâns-o de gât mai întâi, grăi Doupine pentru sine. Lângă cadavru, pe covorașul roșcat, o bucată de hârtie, mâna lui Doupine aplecându-se s-o ridice de jos și strâmbătura de neînțelegere ce se întipărea pe chipul său mofluz. Nu strălucise niciodată la orele de literatură și scriere creativă ținute de profesorul Molina, de aceea a trebuit să recite strofa prin stație, cu poticneli, fără intonație, ca pe-un răvaș găsit într-o plăcintă mâncată într-un restaurant de cartier, neînțelegând o iotă, Laurent, dar tu știai acea strofă, acea poezie și-l știai prea bine și pe cel ce-o scrisese, citise-și acea primă strofă în ziarul de seară și atunci îți reveniseră în minte zilele din trecut când încercai să scrii povestiri fantastice, polițiste, când amândoi vă întreceați în intrigi de carnaval, serile pierdute cu romanele lui Llosa, zilele când încercai să-l imiți, mereu aruncând hârtiile mototolite la coș, mereu venindu-ți să plângi, știind în sinea ta că nu ești altceva decât un nenorocit de epigon. E Baudelaire, sfârâie vocea dispecerului prin stație. Să vă mai torn puțintică, cafea, sir? XXII: De cele mai multe ori caut să mă feresc de poliție și de întrebările lor, știu eu cum fac ei – intră în prăvălie ca și cum n-ar vrea decât să se uite în vitrine, să vadă care-i treaba și dacă proprietarul a întâmpinat vreo problemă în zilele sau săptămânile sau lunile ce s-au scurs, dar pe nepusă masă îți trântesc un ia arătați-mi și mie actele și legitimația, iar eu mă fac alb la față, lucru care-i face să fie și mai suspicioși. Vin în spatele tejghelei, mă îmbrâncesc și se uită la cuțite, le măsoară din priviri de zici că-ncearcă să găsească urme de sânge sau mai știu eu ce naiba pe ele. E foarte neplăcut. Dar când au intrat la trei sau patru zile după ce-i vândusem unui prăpădit un cuțit de cinci euro, mi-am zis: ăla a omorât pe cineva, iar ăștia vin să mă ia la-ntrebări. Așa că le-am zis ce zic și-acum și mi-a atras atunci atenția. Omul era înalt, slab, tricoul flutura pe el ca un drapel. De cum a intrat, m-a fixat cu niște ochi negri plini de ură. Aveam cuțite de vânzare? Doar asta vindem aici, domnule. Și care era cel mai ieftin și cel mai bun? La noi toate sunt bune, dar nu toate și ieftine, poate v-ar plăcea acesta? M-a întrebat doar prețul și, când i l-am zis, a scos din buzunar banii și i-a lăsat pe tejghea cu cea mai mare degajare, de parcă zilnic cumpăra cuțite de cinci euro. Când am vrut să i-l împachetez în polistiren, mi l-a smuls din mână și a plecat fără să zică nimic. Doupine se uita la tine cu neîncredere, Laurent, ochii lui iscoditori căutau parcă să afle adevăratul motiv al vizitei tale, nu l-a încălzit cu nimic când i-ai spus că ești ziarist și că un capitol important din proiectul tău pentru lucrarea de doctorat constă în elaborarea unei liste cu cele mai faimoase și problematice cazuri de omucidere. Foile pline de însemnări de pe pereții din camera pe care o ocupai în vila Monei, rafturile burdușite cu romane polițiste te-ar fi dat de gol și, dacă le-ar fi zărit, Doupine ar fi înțeles pe loc că nu există niciun ziarist și niciun capitol despre crime, ci doar un autor sfrijit în căutarea unui subiect pentru viitoarea sa carte. Acum el îi zice: Dar stimabile domn, eu așa ceva nu pot face, e împotriva firii mele, dacă aș accepta să public un asemenea eseu, n-aș face altceva decât să scriu împotriva voinței mele, împotriva a tot ceea ce cred, asta nu e Arta pe care urmăresc să o sprijin. Iar celălat îi răspunde, fluturându-i prin fața ochilor plicul: Ba o veți face, domnul meu, și încă cum, ha-ha, închipuiți-vă că întreaga dumneavoastră demnitate se află acum între degetele mele, iat-o! E suficient să înmânez o copie a scrisorii oricărui gazetăraș de doi lei și în mai puțin de-o săptămână ați fi înfierat de opinia publică și, cel mai rău, de dragii dumneavoastră cititori. Ce vor spune când vor afla că marele lor poet, strălucitul autor al Florilor Răului nu e decât un criminal nenorocit care, în timpul liber pe care drogurile și desfrâul i-l îngăduie, scrie versuri? (Aici stă oare? Sophie, Sophie, aici stai oare?) Iar acum, cel dintâi, vizibil mișcat, își tot duce batista la frunte: Nu voi îngădui una ca asta. Să știți, domnule Guys, că mârșăviile pe care le îngăduiți și le încurajați nu vor ajunge departe. Dacă eu mă voi referi la acuarelele dumneavoastră când voi scrie Pictorul vieții moderne, și asta numai pentru a vă scoate din anonimatul în care, sincer să fiu, cred că ar fi mai bine să putreziți, să fiți sigur că posteritatea îmi va face dreptate și va descoperi șantajul cu care mă amenințați acum. (Sophie, ce gât fin ai, mai că-mi vine să plâng când îmi văd mâinile mele cu degetele groase cum se strâng în jurul lui)  Nu, mulțumesc, cafeaua și povestea asta îmi fac inima s-o ia la sănătoasa. Treaba cea mai urâtă abia acum urmează, zise Augustine Doupine, întorcându-se de la baie, de unde se aude cum rezervorul veceului se umple cu apă. Din prima crimă n-am înțeles mare lucru, deși ne-am bătut capul cu ea multă vreme. Ne puneam întrebări în legătură cu fata, cu poezia, cu arma crimei, căutam motive, taman ca ziariștii. Abia cu moartea Amaliei am înțeles că omul nostru era obsedat de poetul francez. Pe biroul meu stătea de câteva zile un volum de poezii, pe care Nolan îl împrumutase de la bibliotecă. Răsfoisem toate poeziile, încercând s-o găsesc pe cea de care se folosea T. atunci când își semna crimele. Când am găsit-o și am văzut că are patru strofe, mi-am zis: una e gata, mai sunt trei. Lola a intrat atunci în birou, și din cum m-a privit mi-am dat seama că greșisem: două sunt gata. După douăzeci de ani în care nu cunoscuse pic de iubire din partea soțului ei, care o lovea cu regularitate și se purta cu ea de parcă i-ar fi fost servitoare, Amalia Calida hotărâse să divorțeze. Când am aflat eu toată povestea, primul lucru care mi-a venit în minte a fost de ce așa târziu, de ce să aștepti să treacă douăzeci de ani ca să te rupi de un bărbat care, pe zi ce trece, se transformă într-un călău. Vecinele îmi povestiseră că din cauza rodului relației lor, Manuel, un băiețel inteligent și frumușel foc, Amalia preferase să poarte povara căsniciei, convinsă că un copil trebuie, orice-ar fi, să crească cu ambii părinți. Însă Manuel murise la vârsta de nouă ani, răpus de un vaccin care, prost administrat, îl transformase, în doar câteva săptămâni, într-o ființă inertă, neputincioasă. Amalia rămăsese la căpătâiul copilului până în ultima clipă, când au trebuit s-o scoată cu forța. Întoarsă acasă, într-un așa hal, încât nu mai putea să înghită nimic altceva în afară de covrigei sărați și ceai de sunătoare, Amalia căzuse într-o stare întunecată, densă, unde nu mai vedea și nu mai auzea nimic în afară de ultimele cuvinte șoptite de Manuel cu câteva minute înainte ca asistenta să-i tragă peste față cearșaful alb: Aveți grijă, mămico. Cuvintele o paralizaseră și o făcuseră să-nțeleagă că bietul copil, pe patul de moarte, își iertase ambii părinți și-i îndemna acum să rămână împreună și să găsească o modalitate de-a viețui fără să se mai certe. Următorii unsprezece ani, Amalia i-a dedicat găsirii unui mijloc de-a se înțelege cu soțul ei. Se simțea împinsă înspre el de suflul și cuvintele fiului mort. Ca să mai câștige ceva bani, își deschisese o mică florărie, prin acoperișul căreia ploaia se infiltra și picura pe frunze și petale, clipocind în vazele umplute pe jumătate. Însă certurile se țineau lanț. În unele zile mașina poliției se oprea în dreptul florăriei și din ea coborau unul sau doi polițiști ca să-l potolească pe bărbatul care lovea cu sete în femeia căzută între begonii și crizanteme. Petrecea două sau trei zile în arest, după care lucrurile o luau de la capăt. Locatarii și cei din partea locului nu mai erau uimiți de rondurile mașinilor de poliție și, uneori, a salvării, care o urca pe Amalia pe targă, cu buzele umflate și cu cămășuța pătată de sânge. De aceea au ieșit cu toții la ferestre sau în pragul ușilor când poliția a sosit de două ori, întâi numai o mașină, care l-a ridicat pe Ricardo și l-a dus la secție, după ce s-au asigurat cu toții că Amalia era bine și nu primise mai mult de câteva scatoalce, apoi trei mașini de poliție și două ambulanțe și, în plus, Renault-ul meu, care venea din urmă, a zis Renault-ul meu, Laurent, și parcă tu erai acolo, scuipând pe geam și înjurând printre dinți, punându-ți în același timp centura, mergeați după cele cinci mașini, toate cu sirenele pornite, te uitai la Augustine cum nădușea, cum toate simțurile îi erau în alertă, cum frâna și cum se dădea jos, iar atunci ai simțit în nări miros de tuberoze și ți-ai amintit de Elena, dumnezeule, cum se fâțâia diminețile numai în capotul satinat, cum te deranja de la scris, și tu nu puteai să te superi pe ea, deși te forțai să stai încruntat, însă mușchii ți se destindeau de la sine, începeai să râzi și fugeai după ea ca s-o prinzi și s-o iubești, dar poate doriți un pahar cu apă rece, dacă ziceți că de la cafea vă bate inima tare, sir? XXIII: Erau acolo Negrul, Chișă-Ochi și João Satan. Băuseră toată noaptea. Spre dimineață, în afară de ei, nu mai era nimeni în local. Mă tot fâțâiam pe lângă masa lor, încercând să-i fac să plece: măturam, strângeam paharele, întorceam scaunele. Însă ei nimic: o țineau tot într-o glumă. Știți, n-aveam ce să zic: cu toții erau bărbați înalți, puternici, dacă le-aș fi stricat cheful, probabil m-aș fi ales cu câteva oase rupte. Dintre toți, João era cel mai rău. Pe seama lui umbau tot felul de zvonuri, iar dintre toate, cel mai sinistru era cel despre o femeie pe care o ucisese cu ani în urmă și căreia, nesatisfăcut că doar îi luase viața, îi retezase capul și sânii. Credeți-mă, adevărații detectivi și oamenii care dețin informațiile cele mai prețioase despre tâlhari nu se află în clădirea poliției, în spatele birourilor burdușite cu dosare și cu telefonul care suna din cinci în cinci minute, ci aici, în spatele tejghelei de zinc, printre sticle pe jumătate golite, cu ștergarul într-o mână și urechile ciulite ca niște antene, la câte am auzit, credeți-mă, m-aș putea apuca de scris romane. Spre dimineață a intrat omul dumneavoastră. S-a înființat direct lângă masa petrecăreților și prima oară am crezut că vor să se încaiere. Au schimbat câteva vorbe între ei, după care el și-a tras un scaun între Negrul și João și au început să bea și mai vârtos. Până când unul dintre ei a dat la iveală un cuțit. Eu am înlemnit. Să jucăm, a strigat Negrul. Omul vostru, la rândul său, a strigat: Dacă câșting, păstrez cuțitul. Prin fereastra dinspre stradă vedeam primii trecători care se-ndreptau spre muncă. Omul vostru și-a lăsat mâna grea pe masă, și-a depărtat degetele și a-nchis ochii. Negrul a-început să-nfingă vârful lamei în spațiile dintre degete. Întâi încet, apoi tot mai repede, ceilalți râdeau de nu mai puteau. Jocul a continuat așa câteva minute, până când Negrul a scos un strigăt. Îi retezase omului jumătate din degetul mic. El însă continua să-și țină ochii închiși. Nu i se mișcase niciun mușchi pe față. Gata, spuse, privindu-și mâna-nsângerată. Ai pierdut. Și-a răsucit în jurul mâinii ștergarul pe care i-l dusesem într-un suflet, a șters cuțitul de cracul pantalonilor, l-a vârât în buzunar și, într-o tăcere cumplită, a ieșit. Mai știu că toți am rămas fără să scoatem un cuvânt, până ce s-a auzit strigătul unui cocoș din vecini. Iar acum el zice: Dragul meu, n-o lua ca pe-o amenințare, fii mai pozitiv, e doar un serviciu pe care i-l faci unui camarad. Vezi tu, eu cred că acuarelele mele sunt printre cele mai bune din câte există la momentul acesta. La Loge de l’opéra e cea mai izbutită lucrare a mea, și, mai mult decât atât, adevărata amenințare pentru tine e acea pictură, nicidecum scrisoarea. Dandy-ul din spatele celor două curtezane ești chiar tu! Înțelegi acum? (Iartă-mă, Amalia, iartă-mă, dar trebuie.) Iar celălalt nu mai zice nimic. Duce o mână nesigură la buzunarul redingotei, de unde scoate o tabacheră din aur. O deschide cu grijă și, neslăbindu-l din ochi pe dușmanul său, culege o țigară lungă, neagră, pe care-o aprinde aplecându-și chipul spre lumânarea înfiptă în suportul de pe masă. Prea bine, răspunde în cele din urmă, după ce eliberează pe nas și pe gură fumul gros, pe care-l reținuse pentru câteva secunde bune în piept, voi scrie! Laurent, stăteai pe canapea, în fața ta chipul lui Doupine abia se mai zărea printre norișorii de fum ce se ridicau din pipa sa spre tavan, te jucai cu mușamaua cu buline roșii de pe măsuța dintre voi, apucai cu degetele un colț și-l îndoiai, îl presai și-ți lăsai degetele transpirate să alunece pe materialul lucios. Grăind parcă din altă cameră, Augustine Doupine spune: atunci mi-a venit ideea cu scrisorica. Intenția era să ticluiesc o momeală suficient de bună, încât să-l pot atrage pe T. în plasă și să-l prind. Eram o muierușcă pe nume Elena. Am folosit până și cerneală mov, ca să vedeți până unde m-a putut duce capul. Făceam literele rotunde și scriam eu acolo că dețin unele informații care-l vor demasca pe T. Ceva legat despre o prietenă de-a mea, pe care el o omorâse sub ochii mei, iar eu, dacă nu avea să se prezinte la locul de întâlnire pe care urma să-l hotărăsc, aveam să-l trimit la moarte sigură. Totul era bine, însă nu aveam habar cum să fac să-i parvină scrisoarea. A doua zi, când m-am dat jos din pat, n-am mai găsit plicul. Știam sigur că-l pusesem pe biroul meu, însă dimineață nu mai era acolo. Am scotocit peste tot după el. Am ieșit în fața casei și am cercetat fiecare colțișor, convins că poate o pală de vânt îl umflase și-l azvârlise prin apropiere, dar nimic. Aș fi uitat complet de întâmplare dacă sâmbăta următoare, abia întors de la cumpărături, telefonul nu ar fi sunat: Claudette, douăzeci și opt de ani, proprietara unui imobil de pe strada X., găsită moartă în fața scării. Lângă cadavru, un plic c-o scrisoare ciudată. Pe spatele plicului, cu litere sângerii, cea de-a treia strofă din poezia lui Baudelaire. Închipuie-ți, sir! Atunci a-nceput, Laurent, să-ți pulseze degetul mic de la mână, te-ai ridicat și-ai început să te plimbi prin camera bătrânului Doupine, el s-a retras puțin în fotoliu și te urmărea cu ochi curioși sau bănitori sau convinși, așteptând de acum să faci următoarea mișcare, n-ați reușit în toți anii aceștia să-i dați de urmă, domnule, se întoarce brusc spre detectiv, însă acesta e acum ușor deformat, mai multe vinișoare argintii îi străbat chipul, mâinile, brusc,  jumătatea dreaptă a feței îi cade cu zgomot pe covor, spărgându-se în alte câteva bucăți, unul dintre cioburi, repetând frântura de cer ce se zărește prin fereastră, aduce cu o semilună. Ai ridicat oglinda de jos și, în bucata care nu se dezlipise încă de ramă, ți-ai văzut chipul îmbătrânit, chipul lui Doupine, te-ai gândit atunci la Alberto Caeiro, la Ricardo Reis, la Álvaro de Campos, ai mers la baie și ți-ai clătit fața cu apă. Pe mica fereastră se zăreau ultimele pale de lumină, iar cerul se acoperea ușor cu stele. În seara aceea și în următoarele două nu ai pus nimic în gură, nicio bucățică de zahăr sau pesmeți, cum primeai în alte dăți. Mai tot timpul stăteai trântit pe saltea și urmăreai pe tavan dungile de lumină care se filtrau prin jaluzele. Ai visat în noaptea aceea: Claudette, dar termin-o odată, fii convinsă că n-a fost intenția lui, pur și simplu eu, din nebăgare de seamă, i-am legat piciorul de celălalt fotoliu, am fost distrată. Era oglinda mea preferată, ce va spune Max când se va întoarce, mă va întreba unde-i oglinda lui primită de la maică-sa și când îi voi spune că s-a spart o să facă o criză și-o să-nceapă iar că am ceva cu ea, că n-am plăcut-o niciodată și asta mă scoate din sărite. Ar trebui să te oblig să-mi cumperi alta, Sophie dragă! Gata, fetelor, încetați! Spuneți-mi, el cum e? Cum să fie, nu bănuiește, și cred că începe să uite! Ar fi bine să uite, altfel, până luna viitoare, vom fi toate terminate. Tu n-aveai cum să știi, Laurent, însă pe canapeaua din hol stăteau trei valize desfăcute. Când și când, în lumina slabă mai apărea câte-o siluetă care depunea în una din cele trei genți câte-o bluză sau parfum sau pungi închise la gură, în care se zăreau unghiere și rujuri și batiste parfumate. N-ai băgat de seamă când o ușă s-a trântit, erai ocupat, prea concentrat să-ți rostești în barbă versurile preferate. După miezul nopții te-ai ridicat și te-ai așezat la mașina de scris. În bătaia luminii gălbuie a lunii se putea zări doar titlul: Hoit.

, ,
Termeni si conditii de utilizare