„Relativ” – Ramona Oroșanu

23 mai 2017

Relativ

Elena privește în jurul ei și se vede pe sine în oglindă. Se află într-o intersecţie aglomerată și face slalom prin mulțimea de oameni. Se grăbește și totusi îl observă pe el. Nu l-a mai văzut niciodată. Însă de ce îi e familiară privirea lui misterioasă? Unde l-a mai văzut? Se face întuneric. Tânăra cade în gol, apoi se trezește brusc. Ia parte la o întâmplare bizară. Vede o față cunoscută. Seamănă cu ea, numai că este bătrână. Are peste 60 de ani. Nu știe exact dacă este o dedublare a sinelui, dar ochii și expresia feței îi seamănă incredibil de tare. Se află în scara unui bloc vechi, iar doamna se apropie de una din uși și bate. Pe ușă scrie: „Dan Lupescu-Psihoterapeut”. Ușa se deschide și apare un domn.

– Oh! Nu te-am mai văzut de ceva vreme! Coșmarurile din nou?

Ea aprobă, dând ușor din cap. El îi face loc să intre, apoi închide ușa. De ce să meargă la psihoterapeut? Și ce coșmaruri? Tânăra nu întelege nimic din ce se întâmplă și intră în panică. Începe să se învârtă cu tot cu scara de bloc. Nu mai vede nimic clar, apoi se trezește într-un prezent relativ. Se află într-o încăpere, iar în spatele unui zid este el, tânărul cu privire misterioasă împreună cu o fată. Se sărută cu pasiune și vorbesc șoptit. Elena își întoarce privirea, să nu îi mai vadă. Apoi închide ochii. Când îi deschide, se trezește în alt loc. Se vede pe ea, pe ea cea tânără dintr-un viitor apropiat, purtând o conversație cu același tânăr.

– Trebuie să mă ajuți, spune el.

– Cum? Ce s-a întâmplat?

– I-am făcut rău și acum e pe urmele mele!

– Cine e pe urmele tale?

– Nu merit să trăiesc. Dacă ți-aș spune…

– Atunci spune!

– Totul e atât de relativ. Nici măcar prezentul nu există. Sau tu. Nimic nu e ceea ce pare a fi.

Elena strigă cu disperare să îi spună de ce e în pericol, însă el o privește trist. Privirea aia atât de misterioasă pe care a văzut-o în mulțimea aglomerată se stinge. O imagine obscură este în fața ochilor ei, iar trecutul, prezentul și viitorul se amestecă, apoi se resping, ca niște magneți cu aceiași poli.

Elena deschise ochii. Era în camera ei. Se ridică în șezut și privi dezorientată. Își verifică telefonul. Da. Era 14 aprilie 2012, era Elena Albu, avea tot 25 de ani și era la ea acasă. ,,Ăsta a fost cel mai ciudat vis posibil”, își spuse. Porni televizorul pe canalul de știri, în timp ce se pregătea. Tot mai trebuia să meargă la lucru.

-Un tânăr de 27 de ani, Eduard Petrovici, a fost găsit în această dimineață mort în propriul apartament. Autoritățile investighează moartea tânărului, încercând să găsească posibili suspecți. Se presupune că este vorba despre o crimă. Tânărul a fost otrăvit. Dar care să fi fost motivul? Rămâneți pe post pentru detalii. Sursele noastre susțin că iubita și fratele victimei se află în stare de șoc la spitalul Sfântul Petru. Aceștia au refuzat să dea orice declarație. Revenim cu mai multe informații.

Pe ecran apărură imagini cu victima. Elena începu să tremure. Era tânărul din vis. Dar de ce și cum? Și cine era? De ce l-a visat ea? Ce voia de la ea? Nici măcar nu îl cunoștea. Totul era bizar. La muncă, singurul lucru la care se putea gândi era visul de seara trecută și privirea misterioasă.

Nici seara nu îi aduse mai multă liniște. ,,Cine spune că nopțile sunt făcute pentru somn? De ce aș dormi, când pot să stau trează și să mă gândesc. Cine e tipul ăsta și ce vrea de la mine? Cine l-a omorât și de ce? Trebuie să aflu. Nu. E treaba poliției. Cred că pur și simplu am nevoie de o vacanță. O să îmi iau concediu și o să fiu ok. Oh, pe cine păcălesc?” Elena făcu un research pe internet, să vadă dacă găsește ceva despre el: „Eduard Petrovici, 27 de ani, arhitect, are un frate pe nume Dan și o iubită, Clara. Cei doi sunt la spital, potrivit surselor. Bun. Mâine o să îi cunosc. Și totuși seria aia de vise trebuie să însemne ceva. Eul meu din viitor mergea la psihoterapeut. O să rămân oare atât de traumatizată după ce se va termina toată povestea asta? Și când tânărul cu privirea misterioasă sau Eduard – se pare că îl chema Eduard – mi-a spus să îl ajut, că totul e relativ, ce voia să spună cu asta? Și partea din vis în care era cu o tipă, cine era ea? Mi-a fost imposibil să îi văd fața! Oricine ar fi fost ea, el i-a făcut rău. Doamne, totul e atât de confuz.”

            ,,Urăsc spitalele și urăsc să intru într-unul. Ce caut eu aici? Doamne, nu îmi vine să cred ce fac! Fir-ar să fie!”. Elena mergea pe coridor și se gândea. Ajunsă în sala de așteptare, o văzu. Semăna cu fata pe care o văzuse la știri. Se așeză lângă ea. „Și cum ar trebui să mă bag în seamă? “hei, ți-am visat iubitul deși nu îl cunosc”, sau și mai bine: “ți-am visat iubitul mort și acum vreau să văd cine l-a ucis. Nu, nu ne cunoaștem. Nici pe el nu îl cunoșteam. E perfect normal tot ce se întâmplă”, adăugând un zâmbet tâmp.” Cu tot fluxul acesta de gânduri, își luă inima în dinți și spuse:

– Scuză-mă, unde aștepți la rând?

– La externări.

– Ah. ,,Bun, acum ce?” E totul bine?

Tânăra o privi pe Elena fără să îi răspundă. Aceasta adăugă:

– Cred că te-am văzut la știri.

– Da, eu sunt.

Avea o privire abătută și vorbea foarte încet și greoi, fiind încă în stare de șoc.

– Îmi pare rău pentru cele întâmplate. E groaznic. Cine ar face așa ceva?

Tânăra se eschivă și deveni albă ca varul. Discuția o incomoda. Elena simți cum dădea să se ridice, așa că adăugă:

– Îmi cer scuze, probabil vrei să fii singură după toate astea. O să plec.

– E ok. A fost totul bine până…

– O altă femeie?

O privi brusc pe Elena, confuză și speriată, fără să spună nimic. Și pe bună dreptate. Apare o străină de nicăieri și îi pune tot felul de întrebări. Elena simți că ar fi cazul să se retragă.

– Îmi pare rău pentru iubitul tău.

Și plecă. ,,Nu m-am mai simțit atât de penibil niciodată. Cum să fac așa ceva? M-am purtat ca o ciudată. Doamne, mă iau după vise ca nebunii. Ptiu! Îmi vine să intru în pământ!”. O luă la fugă pe culoar, să iasă mai repede din spital. ,,La naiba cu visele, la naiba cu tot ce se întâmplă! O să mă prefac că ziua asta nu a existat”. Cuprinsă de gânduri, se ciocni de cineva. Când se uită mai bine, văzu că avea o figură cunoscută. Era fratele lui Eduard. Da, îl văzuse la știri.

– Îmi cer scuze, nu te-am văzut. Îmi pari cunoscut.

El o privi curios. Apoi spuse:

– Probabil de la știri.

Elena se prefăcu surprinsă. Nu îi venea să creadă ce era în stare să facă.

– Ah, da. Îmi pare foarte rău.

El o privi pe Elena serios, apoi dădu din cap în semn de salut și plecă înainte ca ea să apuce să mai spună ceva. Ea îl privea cum se îndepărta. Când să plece, văzu pe jos o agendă. ,,Trebuie să fie a lui”, se gândi. ,,O fi scăpat-o cand ne-am ciocnit”. Fără să stea pe gânduri, ridică agenda și se duse după el. ,,Nu a ajuns prea departe”, își spuse. Și deodată văzu. În fața ei erau cei doi, Dan și Clara, iubita și fratele bietului ucis, îmbrățișându-se. Elena se ascunse după un zid, să nu o vadă. Dar era destul de aproape cât să îi audă.

– Gata, iubita mea, o să trecem și peste asta.

– E nedrept. Nici măcar nu am apucat să îi spunem adevărul. A murit în minciună.

Clara plângea. El o consolă.

– Poate e mai bine așa. Hai să mergem.

Elenei nu îi venea să creadă ce tocmai a văzut și auzit. ,,Cei doi sunt împreună. Își băteau joc de el. Oare au plănuit împreună crima? Așa puteau fi împreună liniștiți. Dar nu se leagă. Când a îmbrățișat-o, ea plângea. Spunea că regretă că nu a apucat să îi spună adevărul. Dan, însă, avea toate motivele să își ucidă fratele. Să îi fure viața, iubita. Eduard probabil că îi stătea în cale. Dar dacă totuși nu au fost ei? Privirea ei a lăsat să îi scape că era vorba despre o altă femeie. Poate că femeia misterioasă l-a ucis. Agenda!” Brusc își aminti că agenda rămăsese la ea. O scoase din geantă și începu să o răsfoiască. O pagină împăturită îi căzu la picioare.

,,Cafea, 20 mai, ora 14:00 la Café d’Or. Te aștept, Ela. P.s: vreau să vorbim despre Eddy.”

Elena căzu pe gânduri. ,,Cine e Ela? Și de ce vrea să vorbească cu Dan despre Eduard? Și îi spune Eddy. Înseamnă că erau apropiați. Îi cunoaște pe ambii frați. Dar ce vrea oare să îi spună lui Dan? O mărturisire poate? Oare ea e fosta lui Eduard? Dar ce treabă are cu Dan? Și scrisul ăla de mână atât de familiar, mai știu pe cineva care încercuiește punctul de pe i. Doar dacă… nu! Nu e posibil. E o nebunie, e un vis, nu e real. Nuuu!!!”

Paul și Mari intrara în salon. O fată în cămașă de forță se zbătea și vorbea incoerent, zbierând și schimonosindu-și fața într-un mod straniu. Paul făcu ochii mari. In fond, era prima lui zi. Mari, fără să aibă nicio reacție, luă o seringa și îi făcu pacientei doza obișnuită.

– Asta ar trebui să o liniștească pentru ceva timp.

Paul aprobă, fără să o scape din ochi pe fata în cămașă de forță.

– O cheamă Elena Albu, pe scurt, Ela, și de 5 ani se află aici, după ce și-a ucis iubitul. A fost o poveste complicată. Iubitul ei a părăsit-o în ziua nunții, după ce i-a mărturisit că o înșela de câțiva ani. A distrus-o. El a rămas cu actuala, iar Ela, cu rușinea și cu suferința. Nu a putut să treacă peste. A fost atât de afectată de cele întâmplate încât, într-o seară, a apărut la el la ușă ,,să discute”. Se pare că într-un moment în care el nu era atent, i-a turnat otravă în pahar. A fugit inițial, apoi s-a predat. Nu au închis-o pentru că suferea de o manifestare severă a TSPT (Tulburare de Stres Post-Traumatic). Așa că a venit la noi. La început, mai avea momente lucide în care mărturisea că făcuse totul dintr-un impuls și că nu se va ierta niciodată pentru asta. Apoi momentele de luciditate au dispărut. Acum trăiește în lumea ei, în care inventeaza o viață pe care nu a mai apucat să o trăiască și mereu ajunge în același punct în care inspectează crima pe care a comis-o. De fiecare dată când își dă seama că ea e criminalul, ajunge în starea în care o vezi. Singurul ei contact cu realitatea e când descoperă adevărul și atunci o sedăm, pentru că ai văzut și tu cum reacționează. O să te obișnuiești cu tot felul de cazuri. Vrei să iei o gură de aer?

– Nu, sunt bine.

– Atunci, hai să vedem următorul pacient!

, , ,
Termeni si conditii de utilizare