Sandrone Dazieri și personajele sale

8 februarie 2018

Sandrone Dazieri a debutat în anii ’90 cu seria Gorilla, apoi a publicat numeroase romane polițiste și thrillere de succes. Cele mai recente două volume, „Ucide-l pe Tată” (Uccidi il Padre) și „Îngerul” (L’Angelo) au fost traduse la Crime Scene Press.

 

„Personajele din romanele mele sunt eu”. Sandrone Dazieri, 53 de ani, născut la Cremona, scriitor de romane polițiste, celebru, printre altele, pentru că a creat în anii ’90 figura fostului detectiv privat cu personalitate dublă Gorilla și, mai recent, pentru că a scos la lumina tiparului două thrillere de succes, traduse în multe țări, ne surprinde și intrigă în același timp când spune: „Orice personaj pe care îl arunc în joc în romanele mele trebuie să aibă părți din mine sau părți care ar putea să facă parte din mine, dacă aș fi trecut printr-o experiență de genul acela.”

Ne surprinde pentru că, scriind romane polițiste, Dazieri – mergând pe raționamentul lui – se pune din când în când în locul unui asasin, al unei victime, al unui polițist. Dar cum reușește? „De fapt, e foarte simplu – deși orice carte a mea e ca o naștere: dacă pleci în căutarea unei povești pe care n-a mai spus-o nimeni sau îți propui să folosești o tehnică de scriere pe care n-a mai folosit-o nimeni, e foarte greu; însă dacă povestești punctul tău de vedere asupra lumii, fiecare roman e diferit de celălalt, pentru că fiecare dintre noi e unic.”

 

Continuăm să rămânem surprinși.

Însă așa e. Trebuie să întru în pielea tuturor personajelor mele, e ca un fel de metodă Stanislavski în sens invers. Astfel, chiar dacă spun o poveste care a mai fost spusă deja, personajele acelea – ca și cum mi-ar ieși din burtă – au lucruri pe care nu le găsești altundeva, ca și cum ar face parte din mine.

 

Nu toți scriitorii de romane polițiste gândesc așa.

E adevărat, am colegi care lucrează ca niște mașini. Eu, în schimb, trebuie să găsesc de fiecare dată ceva cu care să rezonez, care să mă intereseze în interiorul poveștii.

 

Cine decide că un roman e bun sau slab? Publicul sau criticii?

Trebuie să înțelegem pe ce criterii facem evaluarea. Critica italiană are tendința să pună valoare pe formă mai mult decât pe conținut, iar multă vreme eu și colegii mei din anii ’90 puneam preț mai degrabă pe conținut decât pe formă. Noi consideram că spunem povești despre prezent, iar cealaltă parte ne răspundea că nu aveam stil sau voce. Parțial îi dau dreptate criticii, pentru că multe romane cu un conținut interesant au fost scrise slab. Eu fac diferența dintre un roman polițist slab și unul bun uitându-mă la punctul de vedere din care e scris, dacă e sau nu stereotipic. Însă când lucrezi într-un singur gen, e foarte ușor să încorporezi clișee ca să povestești ceea ce vrei.

 

Care mai e starea literaturii italiene?

Dacă e să ne luăm după vânzări, există o stagnare pe filonul care nici măcar nu mai e reprezentat de romanul polițist, ci de „cartea de varietăți”. E limpede că un youtuber o să vândă mai multe cărți, însă nu știu ce o să mai rămână din acești youtuberi peste câțiva ani. Cine scrie cărți de un anume tip, însă, se adresează unui public care vrea să se lase atras în ele. Lumea editorială pierde teren, dar în Italia totul e strâns legat, avem o piață în scădere asociată unei lipse de interes pentru literatură din partea tinerilor.

 

Un autor scrie mai mult pentru sine sau pentru public?

Nu știu să vă spun în general, cred că există o dorință de a spune povești. În ceea ce mă privește, îmi place foarte mult să scriu, în sensul că e perioada cea mai bună din zi, pentru că simt că lucrez și fac ceea ce îmi place să fac. Nu mi-ar mai plăcea, însă, dacă n-ar exista un public care să-mi citească poveștile. Să spunem că n-am fost vreodaăt un tip care să scrie jurnale personale. Pentru mine e fundamental să există un public, sau cel puțin să încerc să-l găsesc.

(interviu realizat de Andrea Bertagni pentru Giornale del Popolo; traducere din limba italiană de George Arion Jr.)

 

, ,
Termeni si conditii de utilizare