Experimentul La Valletta

5 aprilie 2018

“Ce s-ar întâmpla dacă v-ați întoarce în trecut și v-ați ucide bunicul,

înainte ca tatăl dumneavoastră să fie conceput?”

                                             Stephen Hawking

         Experimentul La Valletta

GEORGE ARION

 

Era a patra zi de când mă aflam în Malta – un teritoriu râvnit, datorită importanței sale strategice, când de fenicieni, când de romani, arabi, cavaleri ioaniți, francezi, englezi, până când și-a câștigat independența. Închiriasem o mașină și colindasem insula în lung și în lat. Poposisem prin orășele ca Vittoriosa – loc care celebra, prin numele său, o importantă victorie împotriva otomanilor, prin fosta capitală Mdina, vizitasem templele megalitice de la Hagar Qim și Mnajdra. Desigur, dacă tot eram cazat la hotelul Phoenicia din Valletta, “La città umilissima”, bântuisem ceasuri în șir pe străzile înguste ale actualei capitale – aproape la fiecare intersecție se înălța câte o statuie a Sfintei Fecioare. Admirasem zidurile masive care odinioară o apăraseră de asediatori, fortificațiile ingenioase, încercasem să descifrez arhitectura caselor – un amestec de baroc cu neo-clasicism și modernism. Cineva din grupul în care mă aflam, dornic să epateze și să stârnească interesul unei platinate venite singură în vacanță, repetase cu emfază cuvintele pe care le rostise Benjamin Disraelli referindu-se la această urbe: “Un oraș construit de gentlemeni, pentru gentlemeni”.

La un moment dat, participasem, fără să vreau, la defilarea locuitorilor care sărbătoreau, ca în fiecare an în august, izbânda obținută în urmă cu veacuri împotriva turcilor. O hărmălaie veselă și multicoloră, acompaniată de o fanfară care nu se cruța și-și intona marșurile astfel încât o auzeai de la mari depărtări.

Mă refugiasem de căldura năucitoare și în răcoarea Co-Catedralei Sf. Ioan. Acolo, un ghid plictisit de câți turiști văzuse în viața lui ne tradusese inscripția latină de pe sarcofagul care conținea rămășițele pământești ale lui Jean Parisot de La Valette, întemeietorul orașului: “Aici odihnește La Valette/ Demn de o veșnică onoare/ El care a fost spaima Africii și Asiei/ Scutul Europei/ A zdrobit barbarii cu sfintele lui arme/ E primul îngropat în acest loc iubit/ Pe care l-a fondat.” Mă rog, nu mai știam dacă reținusem exact vorbele călăuzei noastre. În orice caz, pânza lui Caravaggio, înfățișând sfârșitul tragic al Sfântului Ioan Botezătorul, aflată tot în acel loc, îmi produsese o impresie puternică prin cruzimea detaliilor, prevestind parcă evenimentele neobișnuite prin care aveam să trec. Cu puțin timp în urmă asistasem și la o demonstrație de artilerie – în grădinile Baraka se trăsese cu un tun vechi o salvă, anunțând întregii lumi că sosise ora 12. De la înălțimea de la care îi privisem, artileriștii îmi păruseră niște păpuși mânuite cu dibăcie de cineva nevăzut, cu un pronunțat simț al umorului. Dar, mă rog, mulțimea de gură-cască le-a aplaudat frenetic osârdia, bucuroasă că bubuitura nu provocase, în aparență, nicio victimă.

Începuse să mă doară capul de  atâtea informații pe care le primisem cu toptanul în numai câteva zile, în fața ochilor îmi jucau imagini mai mult sau mai puțin clare, fără să mai știu unde anume le înregistrasem pe retină. Îmi era cald și de-abia așteptam să mă reîntorc în răcoroasa Danemarcă. A doua zi dimineața aveam să mă îmbarc în avion și, la bordul lui, aveam să uit de căldura asta blestemată – îmi jurasem să nu mai pășesc în nici un loc a cărui temperatură depășea 30 de grade. Până când avea să se însereze, trebuia să-mi omor timpul în vreun fel, așa că mă așezasem pe terasa unui restaurant ca să dau pe gât o bere rece, privind la forfota turiștilor năuci în arșița cumplită.

Eram la al doilea pahar, însă îmi era în continuare cald, tricoul mi se lipise de trup de atâta transpirație, lichidul gălbui n-avea niciun efect liniștitor asupra mea. De pe scaunul de plastic pe care stăteam, vedeam o parcare cu zeci de mașini nu foarte luxoase. Terasa era străjuită de clădiri cu trei-patru etaje, construcții în galben și portocaliu. La balcoane – multe flori. Câțiva palmieri nu prea înalți încercau să completeze vegetația sărăcăcioasă. În afara unor ziduri severe, de turnurile și crenelurile fortăreței, nimic n-aducea aminte de fala cavalerilor din Malta. Oamenii păreau să se fi trezit în decorul abandonat al unui film istoric. Bluzele lor multicolore, sandalele moderne, pantalonii scurți sau fustele până la genunchi contribuiau și mai mult la diferențierea dintre ambianță și cei care o populează, inși rătăcind bezmetic, având la gât aparate de fotografiat sau camere video, mânuite cu frenezie.

… Orele înaintează alene. Undeva, în fața unui magazin, se descarcă sticle – voci răstite punctează manevrele greșite. O mașină pune brusc frână și un trecător nefamiliarizat cu circulația pe stânga – o reminiscență a ocupației britanice de odinioară – scapă nevătămat. Asfaltul încins emană un miros grețos.

De-abia acum îl observ pe bătrânul care se află printre cei câțiva clienți ai terasei. Zăduful nu pare să-l afecteze. Culmea, e îmbrăcat într-un costum negru, semănând mai mult a redingotă, și poartă pantofi de aceeași culoare, cu o cataramă cum n-am mai văzut. Numai gândul că aș putea fi și eu îmbrăcat la fel mă face să mai cer o bere.

Mi se pare sau mă urmărește cu privirea?

Deodată, îl văd că se îndreaptă spre masa mea și se așază pe scaunul din față. Ce-o fi vrând? Să-i fac cinste cu o băutură? La urma urmei, de ce nu? Un Heineken costă doar câțiva euro. Dar nu-l văd milogindu-se pentru un pahar – e prea bine îmbrăcat, și arată distins, cu o coamă leonină în care se mai văd doar câteva fire de păr negre. Atunci ce vrea de la mine?

Parcă ghicindu-mi gândurile, zâmbește larg.

– Nu vă faceți griji, nu vreau să vă cer nimic. Pur și simplu doresc să schimb o vorbă cu cineva.

Are o franceză fără cusur, totuși cu un accent pe care nu reușesc să-l identific. Iar de conversație n-am nici un chef pe o asemenea vipie.

Mă măsoară din ochi, iar eu mă foiesc stânjenit.

– Pot să vă ofer un pahar de vin rece? Berea nu te răcorește decât pe moment.

Nu așteaptă să-i răspund și face un semn.  În câteva clipe, un chelner își face apariția cu o tavă pe care sunt două pahare cu un lichid rubiniu. La urma urmei, poate asta e o soluție ca să îndur mai ușor o temperatură  potrivită pentru un furnal..

Sorb din pahar – e un vin ușor, rece, așa că îl beau pe nerăsuflate, fără să-i simt nici aroma, nici gustul. Bătrânul mă privește ca un pișicher care a văzut multe la viața lui.

– Mai merge unul?

Încuviințez dând din cap – oare tot 40 de grade să fie în atmosferă? Câte or fi atunci la sol?

Bem fără să rostim o vorbă.

De-abia după al treilea pahar îi propun să dau și eu un rând.

Acceptă.

Încep să mă simt amețit, și de la căldură, și de la licoarea al cărei nume nu-l știu. Dar nu-mi pasă. Minutele au început parcă să mărșăluiască mai vioi. Dar tot nu reușesc să pricep ce e cu accentul pe care îl simt în vorbirea bărbatului din fața mea. Rostește cuvintele fără să se repeadă, așa cum fac cei mai mulți. Și, lucru curios, hainele îi miros a vechi, deși sunt periate cu grijă.

Am făcut schimb de impresii despre Malta – numai banalități –, când, deodată, îmi spune pe un ton misterios și uitându-se pe furiș în jur:

– Eu nu sunt ce par a fi.

Și ce-mi pasă mie?, îi răspund în gând, dar nu scot nicio vorbă. Urmăresc cum o pereche s-a oprit în dreptul nostru și se sărută cu foc. Doar cu un fierăstrău i-ar mai putea desprinde din înlănțuire.

Bătrânul domn nu ia însă aminte la ei.

– M-am născut în urmă cu cinci secole. Chiar în aceste locuri.

Tresar.

– Ce-ați spus?

– Vârsta mea se numără în sute de ani.

Ce mai e și aiureala asta? Clar: m-am trezit cu un nebun pe cap. Trebuia să-mi fi dat seama de la început. E timpul s-o șterg. Plătesc toată consumația și pe-aci mi-e drumul. Trebuia ca până la urmă întâlnirea asta să se sfârșească prost.

Îmi ghicește gândurile.

– Nu, tinere domn, nu sunt nebun. Dacă mai aveți răbdare, v-aș spune pe scurt o poveste. Dar să mai luăm un vin.

– E prea mult!

– Nu, insist să mai luăm unul. Sunteți foarte simpatic. E greu să mai găsești în ziua de azi tineri care să știe să asculte. Toți sunt pe fugă, toți par a le ști pe toate. N-apuci să legi două vorbe cu ei, fiindcă le merge gura ca o moară neferecată.

N-am puterea să mă opun. Chelnerul își face din nou apariția lângă noi. După ce se îndepărtează, bătrânul domn mi se adresează din nou.

– Numele meu e François de La Valette.

– Extraordinar! Aveți același nume ca orașul.

Se amuză.

– Nu, port numele fondatorului orașului. Jean Parisot de la Valette.

– Nu știam că mai are urmași în ziua de azi.

– Nu sunt un urmaș din ziua de azi. Dar să nu anticipăm. Jean Parisot se trăgea dintr-o familie ilustră în Franța. Bunicul lui, Bernard de La  Valette, și tatăl său, Guillot, au participat la cruciadele împotriva otomanilor.  Jean Parisot s-a născut în 1494. A făcut parte din Ordinul militar și ospitalier al Sf. Ioan din Ierusalim. Membrii lui au fost însă alungați din Orașul Sfânt de către turci, după bătălia de la Accra, apoi și din insula Rodos, unde se refugiaseră. La 23 martie 1530, Carol al V-lea a semnat un act prin care le-a oferit insulele malteze, pentru un tribut simbolic – un șoim. Pe atunci, Marele Maestru al Ordinului era Villiers de l’Isle Adam. Jean Parisot a devenit Mare Maestru al Ordinului de Malta în 1557.

Încerc să-mi aduc aminte chipul Marelui Maestru. L-am văzut într-o gravură a lui Laurent Cars, care îl înfățișează în armură, cu crucea malteză în opt colțuri pe piept. Trăsături energice, barbă îngrijită, părul dat pe spate.  Impunător. În schimb, în portretul ecvestru realizat, în 1842, de către Lariviere Charles Philippi, pare mai curând un Don Quijote fără țel.

Bătrânul din fața mea continuă să vorbească. O fi vreun ghid scos la pensie care, din când în când, își face mâna pe câte unul ca mine, cu speranța că se va mai apela la serviciile lui.

– În 1565, Jean Parisot de La Valette a rezistat unui asediu de patru luni al trupelor lui Soliman Magnificul, comandate de către corsarul grec Dragut. În ziua de 18 mai a acelui an, în dreptul țărmurilor malteze și-au făcut apariția 138 de galere turcești, purtând 40. 000 de combatanți. Dintre aceștia, doar zece mii s-au mai întors acasă. Maltezii au celebrat victoria zile întregi. Atunci s-a hotărât să se ridice La Valetta, în cinstea marelui comandant care obținuse o biruință de răsunet în toată lumea. Chiar pe locul fortului Saint-Elme, apărat cu atâta bravură..

Încep să-mi pierd răbdarea.

– Sunt lucruri pe care le găsești în orice carte de istorie.

Nu pare să-mi bage în seamă observația. Mai soarbe din paharul cu vin.

– Bunicul meu s-a stins în 21 august 1568. Fiul lui, Raymond, i-a continuat cu strălucire opera.  Mi-ar fi revenit și mie onoarea de a contribui la păstrarea unei tradiții glorioase. Numai că…

Capul mă doare din ce în ce mai tare. Parcă un omuleț cu un burghiu îl sfredelește în toate direcțiile.

– Numai că…

– Am căzut în mâna turcilor. O echipă special trimisă în acest scop m-a răpit de pe o corabie cu care ieșisem nechibzuit în larg.

E limpede, bătrânul a luat-o razna rău de tot. Sau e doar un ghiduș care își râde de mine?

Aruncă o privire în zare. Pe cer trec neîntrerupt avioane încărcate cu turiști, într-un du-te-vino frenetic.

– Am avut o captivitate ușoară la Înalta Poartă. Aș putea spune că am trăit în lux. Bănuiam că vor cere o răscumpărare grasă, pe care tatăl meu avea de unde s-o dea. Dar intenția lor era cu totul alta.

– Adică?

– M-au supus unui experiment.

Aiurelile preopinentului ating cote alarmante.

– Ce experiment?

– Niște savanți de-ai lor puseseră la punct o metodă de trimitere a unui om în trecut. M-au ales pe mine. Cu o misiune teribilă.

Dacă tot m-am pomenit târât în povestea asta trăsnită, îl las să-și facă jocul.

– Ce misiune?

– Aceea de a-mi ucide bunicul înainte ca fiul lui să fie conceput. Doreau ca astfel să spele rușinea pe care o suferiseră, iar istoria să ia un alt curs, favorabil lor.

Îl urmăresc tot mai greu – aburii beției? Căldura? Durerea de cap?

– Am fost vârât într-o mașinărie cum nu mai văzusem până atunci  și am fost trimis înapoi în timp. N-am avut încotro și mi-am ucis bunicul. În 21 august 1568.

Tresar fără să vreau – mâine e 21 august.

– Da, domnule, ai în fața ta un ucigaș.

Îmi vine să mă ridic de la masă și să-l las naibii de nebun. Ceva însă mă țintuiește pe scaun.

– Din câte știu, Jean Parisot de La Valette a murit bătrân!

– Așa e! Aveți însă puțină răbdare, domnul meu, termin imediat.

Continui să fiu cu atenția încordată – dacă o fi periculos? E cam pirpiriu, dar dacă te ia pe neașteptate, și unul numai piele și oase te poate lăsa lat dintr-o lovitură.

– Numai că experimentul a eșuat. L-am omorât pe bunicul meu, dar nu atunci când ar fi trebuit. Tatăl meu era deja și el în vârstă, și mă născusem și eu. S-a greșit în programare momentul revenirii mele. Practic, nimeni n-a observat că am lipsit din Malta.

Ochii îi sclipesc nefiresc.

– Nimic nu s-a putut schimba în cursul evenimentelor. Și din nou m-am născut, și din nou am fost răpit, și din nou am fost trimis să-mi ucid bunicul, și tot așa. Asta se petrece de veacuri. E groaznic!

Nu-l contrazic – cum să contrazici un dement?

– Mai cumplit e că de fiecare când mă întorc din lumea în care m-am născut de fapt, mă trezesc într-o altă epocă. Așa i-am cunoscut și pe francezii lui Bonaparte, și pe britanicii care i-au urmat la guvernarea Maltei, ba, mai mult, am făcut cunoștință și cu bombardamentele nemților din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Îl văd ca prin ceață – băutura mi s-a urcat cu siguranță la cap. Cei de pe stradă mi se par niște fantasme care îmi joacă în fața ochilor.

– De aceea mă aflu în fața dumneavoastră, eu, care nici nu-mi mai știu bine vârsta. Nu există nicio soluție de a scăpa de blestem.

Îi răspund batjocoritor:

– Chiar niciuna?

Rămâne pe gânduri.

– De fapt, este una singură, însă nimeni n-a vrut să mă ajute.

N-am de lucru și-l întreb:

– Care ar fi soluția asta?

– Să mă omoare cineva înainte de a-mi ucide bunicul. Te rog, te implor în genunchi, ia-mi viața. M-am săturat să colind prin secole. Am obosit. Nu mai suport!  Am văzut destule, am pătimit destule. Ajută-mă! Aș putea să mă sinucid – am încercat, n-are însă nici un efect. Trebuie ca altul să-mi pună capăt zilelor. Te conjur! Ajută-mă!

Îmi întinde un pistol. Îl iau în mâini ca în transă. Apăs, fără să vreau, pe trăgaci – migrena a devenit crâncenă, îmi vine să mă tăvălesc pe jos de durere.  Se-aude o bubuitură care în urechile mele răsună ca și cea a tunului preistoric din grădinile Baraka. Trupul domnului în vârstă se prăbușește pe dalele terasei. Izbucnesc țipete, în timp ce eu privesc buimac în jur, sub soarele care parcă e gura incandescentă a unui cuptor imens.

– Asta-i tot ce s-a întâmplat, domnilor jurați. V-am spus adevărul și numai adevărul. Am ucis doar ca să scap o ființă de coșmarul pe care îl trăia. Orice om cu inimă ar fi procedat la fel. Faceți cu mine ce vreți – eu am conștiința împăcată.

       (povestire apărută în volumul Crime sofisticate)

 

, , ,
NOUTĂȚI
- 10%

44,00 lei 40,00 lei

Detalii
- 10%

33,00 lei 30,00 lei

Detalii
- 10%
- 10%
- 10%

25,00 lei 22,50 lei

Detalii
- 10%
- 10%
- 11%
Termeni si conditii de utilizare