Un „caz” care trebuie „elucidat” urgent: George Arion

24 martie 2020

de Ion Bogdan Lefter, în Prefața volumului Detectiv fără voie (Crime Scene Press, 2015)

 

Fără să fie un „pionier” al literaturii poliţiste româneşti, George Arion e – în orice caz – un… „caz”! Adevărul este că genul n-a înflorit niciodată la noi, nereuşind să-şi impună „clasicii”, nici marile vedete, ca pe alte meridiane. Pentru a număra excepţiile de la regulă n-avem nevoie de toate degetele de la o mână. Ne-ajung două: căci singurii autori pe care istoria literară autohtonă îi poate înregistra la acest capitol fără nici un fel de ezitare sunt Rodica Ojog-Braşoveanu şi George Arion. Mai în urmă au existat mici fenomene de modă mimetică, de tipul „romanelor de mistere” de la mijlocul secolului al XIX-lea, de inspiraţie franţuzească, sau iniţiative editoriale specializate, precum colecţiile de gen din prima jumătate a secolului XX ori cele pe care chiar şi regimul comunist le-a acceptat în etapele sale mai „liberale” („Enigma”, „Aventura” etc.), însă alimentate preponderent cu traduceri. Compatrioţii noştri care s-au învrednicit să scrie „thriller”-e au făcut-o mai degrabă ocazional. Au „păcătuit” şi câţiva scriitori foarte cunoscuţi, dar pentru producţiunile lor „mainstream”, precum Rebreanu sau Aderca. În anii 1970-1980 s-au mai înregistrat câteva tentative notabile, datorate fie unor autori „de graniţă”, migratori prin zonele literare sau „nonfictive” adresate „publicului larg”, drept care, încercând diverse specii „de consum” şi „de popularizare”, au bifat şi „poliţismul” sau „miliţismul” (cum i s-a mai spus în epocă, dată fiind denominaţia de atunci a Poliţiei: Miliţia!), un reprezentant al categoriei fiind Haralamb Zincă, ori proveniţi din zona „literaturii pentru tineret”, de felul unor Constantin Chiriţă şi Petre Sălcudeanu. Cu totul aparte, semnatari ai câtorva cărţi de remarcabil nivel: membrii tandemului Morogan-Salomie, din păcate puţin productivi. (Pentru alte nume, bibliografii, detalii merită consultată cartea Danielei Zeca Melonul domnului comisar. Repere într-o nouă poetică a romanului poliţist clasic, 2005.)

Or, productivitatea e una dintre regulile nescrise ale genului. Marii autori ai domeniului i s-au dedicat: au compus în serie, constituindu-şi maniere proprii de construcţie a subiectelor şi de elucidare a „misterelor”, şi-au elaborat stiluri recognoscibile şi au impus personaje-reper, detectivi faimoşi, comisari şi alţi nemaipomenit de isteţi descoperitori de criminali. Spui „Sherlock Holmes”, e ca şi când l-ai fi numit pe Conan Doyle! Spui „Maigret” şi se înţelege că vorbeşti despre Simenon! Hercule Poirot – Agatha Christie! Şi aşa mai departe.

Ţinând cont de atari rigori, nu-i avem – practic – decât pe cei doi deja amintiţi: Rodica Ojog-Braşoveanu (1939-2002) şi George Arion (n. 1946). Apartenenţa categorială îi apropie; altfel, ca profiluri de autori, sunt îndeajuns de diferiţi. Cea dintâi e o mai tipică reprezentantă, dedicată „poliţismului”/„miliţismului” şi câtorva „conexe”, tot „paraliterare” (proză de spionaj şi istorică). Talent frust, uşurinţă în redactare (a publicat câteva zeci de romane), de formaţie juridică. De altă formaţie, filologică, George Arion n-a început cu proze „mystery & thriller” (cum îi mai place să spună, recurgând la una dintre etichetele internaţionale ale genului). E – spuneam – un „caz”. Criticii „detectivişti” au datoria să-l „elucideze”!

 

Înainte de a se metamorfoza într-un veritabil profesionist „mystery & thriller”, George Arion a debutat ca poet, a publicat şi un eseu de istorie literară şi a devenit un cunoscut ziarist.

Literele, urmate la Universitatea din Bucureşti, le absolvise în 1970. În prealabil, a făcut şi un an de inginerie la Facultatea de Energetică a Politehnicii bucureştene – detaliu nu lipsit de relevanţă în context: n-a mers până la capăt, însă examenul de admitere presupunea pregătirea la matematică şi fizică, deci exerciţii de gândire riguroasă, organizată, de care unele zone de creativitate au nevoie, de pildă „thriller”-ele, nu-i aşa?! Micul eseu cu care şi-a obţinut licenţa, publicat un deceniu mai târziu, sub titlul Alexandru Philippide sau drama unicităţii (1981), indică înclinaţii de semn practic opus ritmului alert şi ironismului pe care le va practica în romanele de mai târziu, autorul Monologului în Babilon fiind un reflexiv livresc ori un sentimental disimulat, clasicizant în formă. La fel – versurile discret-confesive publicate de exegetul lui Philippide în culegerile Copiii lăsaţi singuri (1979) şi Amintiri din cetatea nimănui (1983), reluate peste ani în Traversarea, dimpreună cu poeme ulterioare (1997). Tânărul George Arion era – aşadar – un intelectual reflexiv, atras de lirismul subtil, deopotrivă sentimental şi cerebral cultivat de o anumită orientare a modernităţii autohtone şi universale.

Din poezie nu se poate trăi, însă! Proaspăt absolvent de facultate, Arion obţine un post la obscura Revistă a bibliotecilor, unde inventariază recenzistic apariţiile editoriale la zi. Pentru ca în 1974 să facă trecerea spre jurnalismul mai alert şi mai vizibil al săptămânalului socio-cultural de mare tiraj Flacăra, în care semnează articole varii, reportaje, comentarii de actualitate literar-artistică (va şi conduce Secţia de Cultură a revistei) şi, de la un punct încolo, constant, dialoguri cu personalităţi intelectuale, mai ales creative, dar şi din alte domenii, strânse în culegerile succesive de Interviuri (1979), Interviuri II (1982) şi Dialogul continuă (1988), reluate, reordonate şi completate într-O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, în două volume masive, impunătoare (1999, 2005; o selecţie în Cele mai frumoase 100 de interviuri, 2011). Gazetăria o va continua şi după schimbarea de regim de la finele lui 1989, când preia conducerea Flacării, pe care o transformă într-un soi de versiune românească a revistelor ilustrate de tip Paris Match, Time, Newsweek sau Der Spiegel, cu un accent apăsat asupra speciei reportajului, cultivate în colaborare cu o echipă de excepţionali jurnalişti din seriile mai tinere, în marea tradiţie autohtonă a genului, de dinainte de al doilea război. Cu articole şi editoriale polemice va alcătui culegerile Viaţa sub un preşedinte de regat (1997) şi Linişte! Corupţii lucrează pentru noi… (2003). Tutelează şi astăzi grupul de presă Publicaţiile Flacăra S.A., care mai editează şi periodice de rebusistică şi divertisment, calendare etc. etc. etc. Bilanţul îl confirmă ca pe un venerabil gazetar, o personalitate a presei româneşti din anii 1970 încoace. Experienţă care poate fi şi ea interpretată – pe de altă parte – o complexă şi foarte utilă expertiză în comunicare, în „relaţiile cu publicul”, domeniu în care cei mai mulţi scriitori şi artişti, structuralmente elitişti, nu se prea pricep. Încă un detaliu interesant atunci când discutăm despre un autor care a optat la un moment dat pentru „mystery & thriller”…

 

Schimbarea de macaz se produce în 1983, când George Arion publică pe neaşteptate – date fiind antecedentele! – un prim roman poliţist: Atac în bibliotecă. Bune ecouri critice şi – fireşte – tiraj rapid epuizat. Serios, harnic, tenace, Arion va continua, adăugând titlu după titlu, până la bilanţul impunător de astăzi, când este de departe cel mai important autor autohton de „mystery & thriller”. Romanele ulterioare: Profesionistul. Ţintă în mişcare (un diptic, 1985), Trucaj (triptic compus din Prefer căpşuni, La o vedere şi O răpire, 1986), Pe ce picior dansaţi?, în care e inclus şi Misterul din fotografie (deci încă un diptic, 1990), Crimele din Barintown (1995), Nesfârşita zi de ieri (1997), devenită la reeditare Şah la rege (2008), Cameleonul (2001), Anchetele unui detectiv singur (2003), Spioni în arşiţă (2003), Necuratul din Colga (2004), Fortăreaţa nebunilor (2011), Sufocare (din nou în Barintown, 2012), Insula cărţilor (2014). 13 romane sau 17 (dacă punem la socoteală secvenţele dipticului şi ale tripticului). Prolificitate apreciabilă!

Bilanţul e – de fapt – şi mai bogat, incluzând şi alte isprăvi. Până să le trec şi pe ele în revistă, e de observat că de la formula de pornire, „poliţistă” sau „detectivistică”, subiectele deviază, într-un roman ori într-altul, către proza „de spionaj” sau către parabola antitotalitară, în versiune „carcerală” ori… „sanatorială” (dacă mi se permite licenţa). De cele mai multe ori ne aflăm în spaţiul românesc, însă – cum s-a văzut deja – sunt urmărite şi crime şi „enigme” din lumea largă, cu aer americănesc.

Pe traseul acestor diversificări treptate, George Arion a mai scris şi alte tipuri de texte. Proză scurtă, bunăoară. Ţintă în mişcare (din Profesionistul…) şi cel trei module din Trucaj pot fi considerate fie microromane, fie nuvele „mystery & thriller”. Anchetele unui detectiv singur e de-a binelea o carte-mozaic, compusă din 99 de schiţe consacrate crime rezolvate de „solitarul” din titlu (numele nu-i este dezvăluit!). Gama miniaturilor e completată cu secvenţele din Crime sofisticate (2009), iniţial un serial-foileton cu câte o istorioară palpitantă pe săptămână (în suplimentul Ziarul de duminică al Ziarului financiar, 2005). Repertoriul tradiţional de specii ale prozei e complet.

Şi mai şi sunt adaosurile din alte genuri literare, tot pe subiecte „mystery & thriller”. Unul dintre numeroasele volume publicate de George Arion cuprinde o piesă de teatru: Scena crimei (2003). Au precedat-o şi au urmat-o alte două drame „poliţiste”, una montată radiofonic, cealaltă apărută într-o revistă literară: Amintiri din livada cu meri şi Misterul unei nopţi cu viscol (încă nestrânse între coperţi de carte). Apoi, Arion şi-a scenarizat câteva dintre romane, producând astfel noi variante de decupaj textual: Enigmele se explică în zori (1989) şi Atac în bibliotecă (1992) pentru marile ecrane, precum şi Detectiv fără voie pentru un serial de televiziune (2001). Mai înainte compusese şi un… libret de operă, tot „detectivistic”: în labirint (1987)! Privind către alt gen, cel critico-eseistic, îl regăsim pe acelaşi George Arion activ şi aici: de-a lungul anilor, a publicat în reviste, în suplimente de ziare sau, mai nou, direct în Internet sumedenie de articole despre domeniul respectiv, recenzii la cărţi de profil, româneşti şi mai ales străine, eseuri despre fenomen, analize şi pledoarii. Iar în Almanahul Flacăra din perioada 1978-1988 a semnat regulat, an de an, şi traduceri de cărţi „poliţiste”.

Vasăzică: romane, nuvele, povestiri, schiţe, piese de teatru, scenarii de film şi de serial TV, libret de operă, critică, eseistică, publicistică la temă. Lipseşte ceva?! I-ar mai rămâne lui George Arion doar să compună şi poezii „mystery & thriller”! Ca o încununare a acestei neobişnuite disponibilităţi tipologice, de „autor-orchestră” al „poliţismului” autohton, a demarat în toamna lui 2014 încă un proiect, de data asta… academic: a dat admitere la Şcoala doctorală a Facultăţii absolvite în urmă cu 44 de ani, pregătind o teză cu titlul Universul crimei. Repere în genul mystery & thriller. Gest „totalizator”, în urma căruia, după ce a demonstrat că stăpâneşte întreaga claviatură, practicianul virtuoz trece la elaborarea de unul-singur a unei sinteze specializate. Ne va pune la dispoziţie un model teoretic al acestei literaturi şi un soi de enciclopedie tematizată de care – categoric! – era nevoie la noi; însă, în ordine simbolică, va fi şi un mod indirect de a se autoanaliza şi autoexplica, într-o cultură nepregătită să acorde superlative autorilor „de consum”…

 

Dincolo de inventarul de titluri şi de formule, merită să insistăm o clipă asupra acestei originalităţi cu totul ieşite din comun: atât exersarea mai-tuturor genurilor şi speciilor în versiuni colorate „detectivistic”, cât şi elaborarea sintezei îl înfăţişează pe George Arion ca pe un soi de experimentalist tipologic şi ca pe un teoretician şi „filozof” – dacă nu e prea mult! – al domeniului, care-şi construieşte opera în conformitate cu o strategie amplă, cuprinzătoare. Formaţia filologului va fi fost decisivă, căci expertiza literară generalistă, indispensabilă într-o asemenea operaţiune, e obligatoriu să preceadă opţiunea pentru o anumită zonă tematică. Trebuie să fi contat şi prealabilele exerciţii profesionale, cu doza lor de versatilitate: să ne reamintim că junele scriitor şi ziarist îşi căuta până la finele anilor 1980 formula printre genuri şi specii (şi ar mai fi de adăugat paginile de proză fantastică incluse în culegerea parţial-retrospectivă de poeme Traversarea, monologul dramatic Autograf, jucat cu începere din 1987, consacrat condiţiei actorului, sau versurile pentru copii din Uite cine nu vorbeşte, din 1997, antifrază la Look Who’s Talking, cunoscutul film american), pentru ca, după ce şi-a descoperit vocaţia şi plăcerea „detectivismului”, să-l vedem dezvoltând pas cu pas arhitectura spectaculoasă a ansamblului.

O interpretare derivată: punerea în valoare a autorului ca strateg al asumării zonei „mystery & thriller” ar putea trece drept o aplicaţie a mixajului tipic postmodernităţii între „high” şi „low”, între literatura „ânaltă”, explorată filologic, şi cea „de consum”, subdomeniul ştiut.

 

Şi criteriul personajului-reper, menţionat la început, e îndeplinit de către prozatorul „mystery & thriller” român: Andrei Mladin, protagonistul din Atac în bibliotecă, deci de la punctul de pornire, revenit într-unele dintre cărţile ulterioare, a devenit emblematic pentru George Arion. E unul dintre „eroii” literari cei mai populari la noi în perioada de după 1983, de când a văzut lumina zilei (adică a tiparului!). Autorul l-a modelat în parte după reţetele genului, în parte după chipul şi asemănarea sa, plus ceva trăsăturile fanteziste, îngroşate ş.a.m.d. De meserie se-ntâmplă să fie tocmai ziarist, şi unde?!: tocmai la Flacăra! Nu e – deci – un adevărat detectiv, nu e poliţist sau miliţian şi nici n-are măcar, ca amator, imbolduri speciale spre dezlegarea enigmelor cu crime şi orori. Se trezeşte mereu împins în situaţii dramatice, luat de val, silit de împrejurări să se implice, chiar şi din cauză că e pe punctul de a fi luat el însuşi drept criminal, deci e obligat să se disculpe. Pare ghinionist, stângaci, toate-i cad pe cap întâmplător şi-l stupefiază, îl încurcă, îl sâcâie, dar se va descurca, dezlegând „misterele” unul după altul. Dacă-ar fi după el, preferă – normal! – lectura, drept care şi practică aluzia livrescă: cine-o prinde, bine!; cine nu, asta-i situaţia! E cultivat, ştie multe, dar de cele mai multe ori, în dialogurile cu ceilalţi sau în monoloagele sale interioare, de uz strict personal, preferă exprimarea directă, alertă, şmecheroasă, eventual argotică. Portretul său, limbajul său, ca şi fluxul prozastic care-l poartă către noi au un fin aer parodic. Frazele, paragrafele, paginile ating viteze de cavalcadă. Până la urmă, jurnalistul isteţ dar cam păgubos, clarvăzător deşi cam zăpăcit, face faţă cu brio şi dezleagă toate şaradele. Iar notele autobiografice pe care autorul i le plasează îl fac şi mai simpatic.

Cu atari trăsături, e tot un personaj tipic, dar din categoria celor aflate într-un fel de „contre-emploi”: un „anti-erou” ataşant, savuros. Nefiind „de meserie”, ajunge „detectiv fără voie”. Părintele său literar i-a dat glumeţul supranume şi l-a transformat în renume: în 2001, sintagma devine titlu şi pentru serialul de televiziune, şi pentru voluminosul tom publicat ca „integrală Andrei Mladin” (apărut la ALL; reeditat în 2009 la Crime Scene Publishing, editura proprie; reluat acum, cu adaosul Fortăreţei nebunilor).

 

Culegerea e şi ea originală ca montaj prozastic de mari proporţii. Chiar şi atunci când există personaje care migrează de la un roman la altul, istoria literaturii şi a soluţiilor de editare a recurs rareori la publicarea compactă a mai multor cărţi distincte între coperţi unice. George Arion şi-a asumat riscul.

Ansamblul Detectivului fără voie se deschide cu un prolog, Criminalul suprem, scris special pentru prima ediţie, cea din 2001. Punere în atmosferă, cu doze consistente de mister şi de echivoc. Situaţii ambigui, personaje diverse, umanitate vag-decadentă. Cititorul atent se poate amuza descoperind că cele patru povestiri „montate” în text sunt preluări din Anchetele unui detectiv singur (fără titlurile din romanul-mozaic publicat în 2003): protagonistul citeşte mai întâi „câteva pagini dintr-o carte de povestiri poliţiste”, de fapt bucata Urma de sânge din Anchetele…; bucata a doua, citită cu voce tare de un „ânvăţăcel”, e Necunoscutul în negru; a treia, Sanatoriul groazei, ar fi fost găsită şi citită dintr-o revistă uitată într-un local (!); iar a patra, Sechestrata, e iarăşi citită dintr-„o carte de proze poliţiste scurte”, fără menţiunea că e vorba despre una publicată cu câţiva ani mai devreme chiar de către Arion.

Urmează romanele şi modulele cu Mladin, cu unele inversiuni faţă de cronologia primelor apariţii: Atac în bibliotecă, Profesionistul şi Ţintă în mişcare sunt reluate cursiv din primele două cărţi „poliţiste” ale autorului, apoi, intercalate, vin la rând modulele din Pe ce picior dansaţi? şi Trucaj, şi anume Pe ce picior…, Prefer căpşuni, La o vedere, Misterul din fotografie şi O răpire, şi se adaugă acum, la ediţia 2015, Fortăreaţa nebunilor (în care, la prima publicare, din 2011, fusese reluat epilogul de la O răpire, marcând continuitatea).

Montajul conservă alerteţea „materiei prime” din cele cinci cărţi reasamblate ca succesiune de zece secvenţe (inclusiv prologul adăugat). Romanele sau „modulele” nuvelistice cu Mladin nu erau – oricum – lungi (doar Fortăreaţa… avea, în formatul din 2011, aproape 300 de pagini). Iar ritmul narativ şi stilistica iuţită despre care am vorbit fac perfect acceptabil proiectul publicării compacte a ciclului.

 

Analize pe subiectele celor zece secvenţe ar dilata excesiv prefaţa Detectivului fără voie şi nici n-ar fi potrivit ca bunii cititori să afle în avans cum se rezolvă crimele şi „enigmele” din „integrala Andrei Mladin”. (Poate că ar trebui – gândeşte prefaţatorul – ca exegezele scrierilor „detectiviste” să evite din principiu rezumatele epice, insistând asupra altor dimensiuni ale textelor: construcţie, atmosferă, personaje şi altele…) Unii, la prima lectură, vor fi captivaţi de acţiuni şi de rezolvări. Alţii, recitind, vor zăbovi asupra unor detalii neobservate dăţile trecute…

 

■ Începând cu începutul, cu debutul romanului de debut „detectivistic” al autorului:

 

„Cadavrul se află în dreapta mea, aşezat pe-un maldăr de cărţi. Altădată m-aş fi repezit zglobiu ca un piţigoi să le pun în rafturi. Acum, mă uit năuc la omul care zace într-o baltă de sânge. Îl cheamă Valentin, da’ ce caută în casa mea şi de ce are o asemenea rană la cap nu pot să vă spun nici să mă ardeţi cu fierul roşu. În treacăt fie zis, când i se pomenea de un astfel de supliciu, bunicul meu nu spunea decât atât: «Brr! Odios!» Am încheiat citatul” (Şi eu, prefaţatorul!)

 

– cu un incipit abrupt, conform cu standardele genului, primul cuvânt fiind „tare” („cadavrul”!); apoi amplasarea spectaculoasă, peste grămada de cărţi, de fapt subtil-amuzantă, interpretabilă ca posibilă inspiraţie livrescă a romanului, scris de către un poet şi jurnalist care, citind şi traducând „poliţiste”, a învăţat reţetele şi trece la aplicarea lor; apoi comparaţia autoironică, „zglobie” („ca un piţigoi”!); asumarea nepriceperii, de neofit („năuc”) pus într-o situaţie bulversantă; încă o figură augmentativă, cu efect intens-ironic („nu pot să vă spun nici să mă ardeţi cu fierul roşu”); şi replica onomatopeică a bunicului, citată de nepot cu anunţul „ânchiderii ghilimelelor”, de parcă ar prezenta o comunicare ştiinţifică la un colocviu academic…

 

■ Sau nenumăratele ironii şi autoironii care animă permanent paginile, făcând din proza „mystery & thriller” a lui George Arion o splendida etalare de vervă comico-parodică, de o colosală expresivitate, pe fundalul – bineânţeles – al desfăşurărilor pline de „suspense”.

 

■ Sau la fel de numeroasele aluzii livreşti ori mai larg-culturale, privinţă în care Arion are ştiinţa rară a combinaţiei dintre elitismul referinţelor sesizabile doar de către iniţiaţi şi permanenta accesibilitate a naraţiunii, care-i capturează şi pe ignoranţi, împingându-i pe firul agitat al acţiunii.

 

■ Mostre disparate. De pildă, dialogul delicios dintre Mladin, ieşit cu o carte pe plajă, în dogoarea de iulie, şi provocatoarea „roşcovană” care, cultivată, îl întreabă „Citeşti Ulise?” şi adaugă că „pe o vreme ca asta, Joyce poate ţine loc de frigider” (!), replica lui sunând casant şi rezonând metatextual: „La vârsta mea nu mai citeşti. Reciteşti, i-am răspuns”!

 

■ Sau următorul pasaj din startul de la Prefer căpşuni:

 

„La începuturile carierei mele de ziarist, pentru că am confundat gândacul de Colorado cu ţânţarul anofel («copiii din comună şi-au adus o contribuţie însemnată la alungarea ţânţarului anofel care făcea ravagii pe ogoarele noastre» – suna fraza cu pricina), am fost trimis într-un oraş de provincie ca să scot o revistă de jocuri distractive”

 

– unde umorul iese din rescrierea glumeaţă a propriei biografii, cu tot cu aluzia finală la publicaţiile rebusistice ale Publicaţiilor Flacăra!…

 

■ Oaze intens-poetice: „De ceva vreme mă aflu într-o grădină cu cireşi şi caişi înfloriţi. Fluturi trec alene prin aer şi singura adiere care se simte este provocată de aripile lor pictate în toate culorile spectrului” – şi cu abia perceptibila ironie a reluării repertoriului „chinezăriilor” naturiste…; „Bucureştiul e  ca un pachebot care-naintează pe o mare caldă şi liniştită”; etc. etc. etc.

 

Aspectul general fiind de joc cu miez, extins la proporţiile – iată! – ale „integralei Andrei Mladin” şi ale tuturor scrierilor „mystery & thriller” ale lui George Arion, care a şi mărturisit în ocazii diverse că „totul a pornit dintr-o joacă şi de-abia mai târziu a devenit ceva profund pentru mine” (aici, din Addenda la Spioni în arşiţă, Editura Fundaţiei Premiile Flacăra, 2003, p. 148)…

 

Mai rămâne de spus ceva despre momentul special al carierei lui George Arion. Se-ntâmplă ca „integrala Andrei Mladin” să apară într-o foarte favorabilă conjunctură internaţională pentru autorul nostru, căruia au început să-i apară cărţi traduse în străinătate: mai întâi Atacul în bibliotecă în Marea Britanie (Attack in the Library, 2011), apoi Nesfârşita zi de ieri (ca Cible royale, 2014) şi din nou Atacul… (Qui veut la peau d’Andreï Mladin?, 2015), ambele în Franţa. Bulgărele de zăpadă a început să se rostogolească şi despre traducerile din Hexagon se scrie, se „postează” pe site-urile „polar”-e, iar autorul e tot mai des invitat la amplele şi numeroasele festivaluri şi mari conferinţe consacrate genului în spaţiul franco-belgian. De unde şi o foarte recentă traducere în limba… turcă, în curs de publicare.

Cu atari premize, „detectivistul” George Arion, remarcabil prozator român, cu mare şarm, prolific într-un gen ale cărui pieţe sunt mult mai dezvoltate în alte părţi ale Europei şi ale lumii ca la noi, cu un public cu adevărat larg şi cu „infrastructuri” instituţionale solide şi bogat-ramificate, e pe cale să devină o autentică vedetă internaţională. Vor urma alte şi alte traduceri care vor circula pe arii tot mai extinse, căci – spuneam – bulgărele de zăpadă a început să se rostogolească…

*

Recapitulând: George Arion e un veritabil „caz” în istoria literaturii române, dedicat unui gen pe care exegeţii noştri îl privesc cu exagerată mefienţă. E – de fapt – un remarcabil, sofisticat prozator şi „autor-orchestră” al „poliţismului” autohton, furnizor de mari delicii de lectură, cu un bilanţ de pe-acum impunător. Un „caz” pe care – reiau şi conchid! – criticii „detectivişti” au urgenta datorie să-l „elucideze”.

 

 

Ion Bogdan Lefter

, , , , , ,
NOUTĂȚI
- 11%

18,00 lei 16,20 lei

Detalii
- 49%
- 46%
- 47%
- 52%
- 44%
- 44%
- 43%

68,00 lei 39,00 lei

Detalii
Termeni si conditii de utilizare