Weekly shorts #3 – Bal mascat

26 aprilie 2020

Bal mascat

Trecuse puțin de miezul nopții și petrecerea era în toi. Unii dansau, alții stăteau pe canapelele și scaunele trase lângă perete și beau, schimbând impresii despre perechile înlănțuite, sau încercau să descopere cine se ascundea sub măștile pe care le purtau pe figură. Toți invitații erau deghizați – teatrul din oraș le împrumutase costumele. Zăreai sclavi cu înfățișare umilă, cavaleri trufași, aristocrați fandosiți, burghezi plini de aplomb, curtezane ispititoare, spadasini cam durdulii, pirați cu tatuaje fistichii pe brațe, astronauți. Cleopatra discuta cu Napoleon, Spartacus o tachina pe Marylin Monroe, Bin Laden stătea la taifas cu Hitler. Nu lipseau Jack Spintecătorul, Batman, James Bond, Superman. Un mare efect produsese apariția lui Lenin – dar scundul individ care adoptase ținuta asta fu imediat deconspirat, o asemenea chelie nu avea decât directorul spitalului din localitate. Până și chelnerii purtau măști pe față.

Miron transpira sub o perucă pe care i-ar fi invidiat-o și Regele Soare, dar se simțea în al nouălea cer de bucurie – „Șefu’ scump, n-am mai făcut-o lată de nu mai țin minte când, suntem departe de Ăl Mare, acu-i momentul să ne dăm în stambă. E bestial!“ Ca urmare, țopăia în draci – făcea doar câte o scurtă pauză ca să mai dea pe gât o bere. Singurul civilescu din întreaga ambianță eram eu – „tu ești deja mascat“ – mi-o trântise fără menajamente partenerul meu. Lumea se întreba contrariată ce personaj întruchipez, fără să știe că nu mă simt prea bine nici în pielea mea, darămite să mai joc și pe altul. N-aveam decât o mască neagră pe ochi și o mare dorință să merg la hotel și să trag la aghioase.

„Balul medicilor“ din orașul de provincie unde făcusem un popas în drum spre București, la invitația directorului spitalului – o cunoștință din copilărie – o fi însemnat el o reînnodare cu tradiția dintre cele două războaie, când anual se trântea o astfel de petrecere, dar pe mine mă lăsa complet indiferent. În afară de Miron și de director nu cunoșteam pe nimeni și nici n-aveam chef să cunosc pe cineva. De altfel, era și imposibil în viermuiala aia ciudată, unde fiecare se dădea drept altul. Confuzia era și mai mare deoarece unii pișicheri se duceau în cabinele de la toaletă și își schimbau costumele între ei de nu mai înțelegeai nimic. Tocmai când credeai că ai stat de vorbă cu James Bond, cunoscutul agent 007 îți apărea sub înfățișarea unei piticanii de tot râsul, pe care hainele curgeau, de credeai că ai halucinații.

Orchestra atacase melodii mai potolite, de-a dreptul languroase, prilej pentru Miron să-și demonstreze calitățile la „tangou lipit“. Doamne și domnițe dornice să se scălâmbăie aidoma lui găsea din belșug. Mi-am zis că ar fi momentul pentru o retragere strategică și am luat-o încetișor spre ușă. O felină n-ar fi pășit mai precaut. Dar chiar când am ajuns lângă majordomul postat la intrare, s-a auzit un țipăt:

– I s-a făcut rău!

Am avut o clipă de ezitare. Cine știe ce personaj ilustru o fi luat mai mult la bord și acum se pregătește să dea la boboci. Dar am auzit încă un strigăt:

– A făcut infarct!

Din nou am șovăit. Cei mai mulți sunt medici. S-or descurca mai bine decât mine. De-abia al treilea țipăt m-a hotărât să mă întorc:

– A fost otrăvită!

Orchestra a încetat brusc să cânte. Toți cei din încăperea somptuoasă rămăseseră stană de piatră.

Becurile uriașelor candelabre din tavan luminau o scenă parcă ireală. Bărbați și femei în costume ciudate, încremeniți care cu un pahar în mână, care încă înlănțuiți, așa cum dansaseră. Doar în mijlocul sălii un mic grup se agita în jurul unui trup căzut la podea.

Mi-am smuls masca de pe ochi – gestul meu precipitat i‑a determinat pe toți să-și scoată măștile – și mi-am făcut loc până la frumoasa amazoană care zăcea pe jos. Lângă ea era un pahar de șampanie făcut țăndări. M-am aplecat, i-am scos cu delicatețe masca, dar n-am dat atenție chipului drăgălaș care s-a ivit, ci am privit contrariat la spuma vineție care i se prelingea dintre buze.

– Cianură, șopti înfiorat directorul spitalului. Miros de migdale amare. Nu se mai poate face nimic.

Mi-am intrat în rolul care îmi convine cel mai mult.

– Miron! Nimeni nu intră, nimeni nu iese!

Partenerul de dans al amazoanei – un husar arătos – era cel mai pierit dintre toți. Am încercat să-l liniștesc, vorbindu-i cât se poate de calm.

– Ce s-a întâmplat?

– Eu… eu trebuia să beau din paharul ăla…

Și arătă cu vârful cizmei spre cioburile de pe podea.

– Cum așa?

– Dansam cu doamna… Mi s-a făcut sete… Un chelner s‑a apropiat de noi cu o tavă pe care erau cupe cu șampanie… I‑am cerut un pahar… Mi l-a întins… Dar tocmai când am vrut să-l duc la gură, ea mi l-a luat și l-a sorbit dintr-o suflare… Am simțit cum se lasă moale în brațele mele…

I-am adunat imediat pe chelneri.

– Îl recunoașteți pe cel care v-a dat șampania?

Husarul s-a uitat scrutător la cei șase chelneri înfricoșați. O atmosferă plină de tensiune luase locul sărbătorii frenetice.

– Nu-i niciunul dintre ei.

– Cum așa?

– Cel care ne-a servit avea papion alb. Sunt sigur de asta.

L-am luat din scurt pe șeful chelnerilor.

– Ați mai avut un coleg?

– Nu. Doar ăștia suntem.

– N-ați schimbat costumul cu vreun invitat?

– Dar ce, parcă am fi avut timp? De-abia am făcut față la atâția oaspeți.

Trebuia să rezolv cazul imediat, cât urmele erau încă fierbinți. M-am dus glonț la toaleta bărbaților. Într-o cabină am descoperit o geantă în care se găsea un costum de chelner pe care am început să-l cercetez cu luare-aminte.

…Trenul ne purta spre București cu viteza unui melc aflat în convalescență după o operație grea. Nu găsiserăm locuri la vagonul de dormit, dar încercam totuși să ațipesc în ciuda lui Miron care sporovăia, încă sub impresia sindrofiei la care participase.

– Dacă nu rătăcea în geantă nenorocita aia de mustață falsă, criminalul zburda acuma liber. Ce

idee! Să te deghizezi în chelner ca să scapi de rivalul tău în amor! Merită să ucizi pentru o Splendidă care azi e-a ta, mâine ți‑o suflă primul venit? Și să mai ai și ghinionul să nu-ți elimini dușmanul, ci tocmai pe adorata inimii tale! Curios mai așază uneori lucrurile Cel de Sus! Dar ce faci, Șefu’ scump? Dormi? Tocmai când voiam să-ți spun că n-o să mai calc în viața mea la un bal mascat…

Nu dormeam, trăncăneala lui Miron mă scotea din minți. Mă gândeam la mutra falsului Hitler când l-am acuzat de omor cu premeditare. Adevăratul Führer nu cred că arăta mai prăbușit după ce aflase că nu mai are nicio șansă să câștige războiul.

 

Text: George Arion, Anchetele unui detectiv singur, Crime Scene Press, 2018, pp. 520-524.

Photo by Inset Agency on Unsplash

, , , ,
NOUTĂȚI
- 49%
- 46%
- 47%
- 52%
- 44%
- 44%
- 43%

68,00 lei 39,00 lei

Detalii
- 43%
Termeni si conditii de utilizare