„Yoghinul” – Cristina Botilcă

YOGHINUL

Mi-aș fi dorit să mai stau, dar camera lui era atât de înecăcioasă de la tot fumul care venea de la un braț de bețe parfumate, încât mă usturau ochii și gura mi se făcuse pungă. M-am uitat la Judith, care aștepta dincolo de ușă, în hol. Plămânii ei păreau mai fericiți.

– Deci, am încercat eu să pornesc discuția, ce știți despre… ce s-a întâmplat azi-noapte pe plajă?

Instructorul de yoga reveni din poziția câinelui cu fața în jos, își scutură puțin umerii ca să elimine tensiunea, apoi se așeză cu picioarele încrucișate pe salteaua de yoga roz. Își drese glasul.

– Doamnă…

– Cope, l-am completat eu, fără să adaug faptul că nu eram nici pe departe doamnă.

– Doamnă Cope, continuă el, așezându-se în patru labe pe saltea, vă place yoga?

În timp ce vorbea, își arcuia spatele pentru câteva momente, apoi revenea la poziția inițială, după care se îndoia ca o pisică, inspirând și expirând zgomotos.

– Da…, m-am bâlbâit eu, cred că da. Puțin. Dar putem, vă rog, să vorbim despre lucrul pentru care sunt aici?

Reveni în poziția lotusului, apoi se uită la mine cu un amestec de milă și iritare.

– Doamnă Cope, păreți încordată.

– Serios? l-am întrebat eu sarcastic.

– Serios. Vă rog, luați o saltea de acolo – îmi indică un colț al camerei de unde privea un Buddha imens, cu burta revărsându-se peste un material care părea a fi catifea – și veniți aici, lângă mine.

Am crezut că glumește. Am zâmbit și i-am explicat că sunt în misiune, dar nici nu a vrut să audă. Am făcut ce mi-a spus, de teamă că nu voi obține niciun răspuns de la el decât în felul acesta. M-am grăbit să aleg o saltea albastră și am așezat-o în fața lui. A părut mulțumit, pentru că a închis ochii și mi-a spus, cu glas jos, că trebuie să mă descalț.

– Yoga se practică doar desculț! mi-a explicat el, pe un ton care nu suporta contrazicere.

M-am descălțat de pantofii cu toc pe care îi purtasem toată ziua. Să fiu sinceră, m-am simțit chiar bine când mi-am aruncat instrumentele acelea de tortură de 200 de dolari în spatele unui birou.

– Acum, doamnă Cope, v-aș ruga să vă așezați în lotus.

M-am uitat la pantalonii mei. Blugi. Mulați. Cum Dumnezeu să stau în lotus? Am încercat, totuși, însă nu mi-a reușit complet, așa că m-am resemnat la a-mi încrucișa picioarele în fața mea. Instructorul și-a pus mâinile pe genunchii mei și a început să apese în exterior. Cu ochii închiși, m-am lăsat în voia durerii pe care o simțeam în șolduri și care, în mod surprinzător, mă elibera de toată tensiunea. Instructorul respira în același ritm cu mine. Am deschis ochii și am văzut că fața lui era la o distanță mică de a mea. Am tresărit. Dar el nu s-a mișcat. Mi-a analizat expresia feței cu niște ochi verzi, pătrunzători, dar blânzi. M-am simțit jenată, pentru că nu aveam un ten de porțelan. Din contra, obrajii mei erau brăzdați de semnele acneei din adolescență, care încă nu mă părăsise complet. A observat că îmi întorc capul și a revenit pe covorașul lui, gândindu-se, poate, că mi-am făcut o altă părere despre el.

– Ai niște ochi minunați, l-am auzit șoptind.

Am tușit zgomotos, ca să ieșim puțin din atmosfera aia ciudată. Sau poate era doar din vina fumului. Cum putea inspira și expira cu atâta forță omul ăla aici?

– Mulțumesc pentru ședința de yoga, i-am zis, dar trebuie să plec. Dacă nu vreți să

comunicați cu mine, poate ar fi mai bine să îl trimit pe colegul meu aici. Dar, ca să știți, urăște fumul. Și yoga.

Spre surprinderea mea, s-a ridicat și s-a îndreptat către Buddha imens din colțul camerei. Era înalt, cu umeri lați și picioare puternice. Și totuși mergea destul de grațios. A luat un CD dintr-un maldăr care zăcea sub dulapul unde era statuia și l-a pus într-un CD-Player mic de pe biroul său. Am început să auzim zgomote ciudate la început, iar apoi un flaut și un pian. Muzică indiană, m-am gândit eu, datorită acordurilor orientale.

– Îți place? mă întrebă el, întorcându-se cu fața spre mine.

Am dat din cap că da.

– În spatele muzici sunt niște frecvențe beta, care ajută la relaxare. Sunt insesizabile.

Își îngustă ochii la ultima propoziție. Nu mi-am dat seama ce a vrut să spună, dar, încet-încet, locul ăla devenea din ce în ce mai plăcut. Și asta nu era bine pentru mine.

– Hai să ne spunem pe nume, l-am auzit. Eu sunt Roger. Tu?

– Catherine, am îngânat eu. De la criminalistică.

Am simțit nevoia să fac ultima completare ca să știe că nu venisem acolo să mă relaxez. A priceput și a râs.

– Când intrăm în camera asta, nu mai contează de unde venim, Catherine. Totul trebuie să rămână la ușă.

– În cazul ăsta, l-am întrebat eu, crezi că ar trebui să mergem afară ca să discutăm?

Cu un gest reflex, m-am uitat înspre ieșire. Judith ne privea chiar în clipa aia. Îmi făcu cu ochiul și mișcă din degetele de la o mână, semn că voia să plece. Rădea. Probabil îi părea bine că poate să mă mai vadă cu câte un bărbat din an în Paște, chiar dacă este un posibil suspect de crimă. Apariția lui Judith m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuia să aflu ceva de la el, altfel eu aș fi fost cea ucisă. De șef.

– Femeia pe care am găsit-o pe plajă… chiar aici în fața casei dvs, ce știți despre ea? Trebuie să fi auzit ceva în noaptea aia. Doar era liniște deplină aici.

Se așeză înapoi lângă mine, vizibil deranjat de întrebarea mea.

– Văd că ții cu tot dinadinsul să ne strici energia pozitivă.

Unde Dumnezeu venisem? Aveam de gând ca în ziua următoare să îl trimit pe Lucas aici. Poate că partenerul meu ar fi avut mai mult succes cu el. Am zâmbit gândindu-mă la imaginea lui ținându-l cu capul în jos pe Roger. A oftat și, în sfârșit, a părut că vrea să spună ceva. Dar, așa cum face mereu norocul meu să se întâmple, exact atunci se auzi un bâzâit, ca o albină prinsă sub un covor sau ca o muscă izbindu-se de un geam.

– A, iartă-mă, trebuie să răspund, s-a scuzat el, ușurat de faptul că nu mai era nevoie să dea explicații.

Am spus că nu mă supăr și, cât timp s-a dus spre birou, m-am ridicat ușor de jos. Luă telefonul dintr-un sertar și răspunse, așezându-se cu fundul pe birou, cu spatele la mine. Atunci am observat ceva pe sari-ul lui. Pe mâna stângă, în partea din spate, era cusut un dragon roșu, extrem de evident, pentru că sari-ul era alb. M-am străduit să văd mai bine și am prins legănatul ușor al unui pandantiv cusut de coada dragonului. Era ca o picătură de sânge sau ca o lacrimă roșie. Fără să vreau, m-am gândit că mai văzusem asta undeva, dar nu îmi puteam aminti unde. Nu puteam sta mai mult. Roger părea că e pe cale să termine convorbirea, așa că am pășit tiptil către locul unde își pusesem pantofii și i-am ridicat de acolo, m-am încălțat și m-am strecurat afară. Am inspirat aerul curat de pe hol, căutând-o pe Judith din priviri. Stătea lângă un ficus și părea că este cufundată în analiza unei statui destul de îndrăznețe. Când m-am apropiat de ea, nu s-a mișcat deloc.

– Auzi? mă întrebă în clipa în care păși lângă ea. Crezi că nenea ăla în halat practică Kama Sutra?

Am râs, apoi i-am spus că întrevederea noastră nu a dus la nimic.

– Ei bine, zise ea, dându-mi un cot ușor în braț, pentru el părea că duce undeva.

Îmi amintisem.

– Judith, am oprit-o eu, extrem de serioasă, pandantivul!

– Ce? se strâmbă ea, încă râzând.

– Pandantivul, Judith! am strigat eu și m-am întors către ea, apucând-o de umăr și zdruncinând-o înainte și înapoi. Pandantivul care era înfipt în gâtul femeii!

Atunci a părut să înțeleagă despre ce era vorba. Mi-a înmânat telefonul, știind ce urma să fac. Am apăsat rapid câteva taste și l-am pus la ureche.

– Alo, s-a auzit o voce de bărbat de la celălalt capăt. Alo, da?

– Lucas, sunt eu.

– Așa, ridică el glasul. Știam că zâmbește. Cum a mers cu Buddha?

– Lucas, ascultă-mă bine. Suntem în fața casei lui. Am văzut atârnând de halatul lui același pandantiv pe care l-am găsit în gâtul victimei.

– La dracu! l-am auzit, apoi începu să respire greu, semn că se ridicase din pat, iar acum își căuta îmbră-cămintea. Sunt acolo în maxim 10 minute. Catherine, încă un lucru…

– Da?

Nu s-a auzit nimic câteva secunde.

– Te rog, ai grijă! Tipul ăla e dus cu pluta rău de tot.

Era cel mai grijuliu om pe care îl știam. Un munte de om fioros, dar grijuliu. După ce l-am asigurat că totul va fi bine, am închis și i-am dat telefonul lui Judith. Când și-a dus mâna la buzunar, ceva extrem de rapid zbură cu un șuierat puternic pe lângă urechea mea.

– Jos! i-am strigat. La pământ!

Nu am apucat să mă uit în spate, să văd de unde vin gloanțele, dar inima deja îmi pulsa într-un ritm rapid. Am apucat-o pe Judith de mână și am tras-o după mine în spatele a ce părea a fi un fel de hambar mai mic. Răsuflă ușurată, la fel și eu. Pentru moment, eram la adăpost. M-am așezat pe vine și m-am sprijinit de lemnul rece care acoperea peretele exterior. Am auzit-o pe Judith râzând. Mi-am ridicat ochii spre ea și am văzut că se uita printr-un gemuleț către casa lui Roger.

– Nenea în halat s-a supărat, chicoti ea. Și vine încoace.

N-aveam timp să mă mir. Probabil că auzise toată discuția mea cu Lucas. Mă rugam să vină cât mai repede, să ne scape de țăcănitul cu o pușcă pe care o avea probabil de la bunicul lui, din Primul Război Mondial.

– Catherine! l-am auzit strigându-mă, sacadat.

Mi-am strecurat mâna în geantă și am pipăit pistolul, decisă să îl folosesc dacă nebunul s-ar fi apropiat mai mult decât trebuie. În ciuda împrejurărilor, Judith se distra copios.

– Catherine… Are un detonator în mână.

Atunci am auzit un piuit venind din geanta mea.