Ken Bruen, maestrul noir-ului irlandez

Despre Ken Bruen omul se poate scrie la fel de mult ca despre Ken Bruen autorul. Eram la redacție și răsfoiam un număr mai vechi al unei reviste irlandeze de literatură – The World of Irish Books, nr. 363, din 2015 – și am dat peste o figură foarte cunoscută.

Nu m-am putut abține și am tradus articolul cu pricina. Sper să vă placă.

„Povestea a mai fost spusă, dar merită să fie istorisită din nou. Într-o seară, în urmă cu aproape 30 de ani, doamna mea și cu mine ne aflam în pub-ul Galway Arms. În interior mai erau risipiți câțiva clienți, retrași, rezervați. Ușa s-a deschis și înăuntru a pășit un tânăr subțirel, puțin agitat, care căra un coș de cărți. Lăsa câte un exemplar pe fiecare masă ocupată. Prima mea reacție a fost să-mi spun că era membrul vreunei secte religioase sau politice minore și că încerca să-i propovăduiască învățăturile. A doua reacție a fost să-mi spun că era vorba de o chestiune caritabilă (destinația fiind, probabil, chiar el – slavă Domnului, părea să aibă nevoie!) și că mai bine nu mă băgam. Însă curiozitatea de librar a învins și, când tânărul s-a întors, eu răsfoiam cartea.

– Tu ai scris-o?

– Da.

– Poți să treci pe la mine de dimineață?

– Da’ matale cine naiba ești?

– Des Kenny.

– Sfinte Sisoe! La 10 sunt acolo.

S-a înființat, iar noi am devenit prima librărie care a avut în mod oficial în depozit cărți de Ken Bruen, primul scriitor irlandez adevărat de literatură polițistă.

Născut la Galway în 1951, Bruen reprezintă locuitorul nativ al orașului prin excelență. A studiat acolo și la Trinity College din Dublin, unde a obținut un doctorat în Metafizică. Dorul de ducă l-a purtat vreme de 25 de ani în jurul lumii, timp în care a predat limba engleză și s-a reeducat, petrecând șase luni în calitatea de oaspete forțat al grijuliului guvern brazilian. Apoi s-a întors la Londra și a continuat să predea limba engleză.

Când s-a trezit într-o școală dură din estul Londrei în timp ce se străduia să le predea poezie unor copii într-o limbă pe care ei n-o înțelegeau, a început să scrie romane într-o limbă pe care o pricepeau, romane în care a introdus și figuri literare – de unde titluri ca Her Last Call to Louis Mac Niece și Rilke on Black. Grație viziunii și banilor pirimiți de la editorul Jim Driver, aceste cărți au văzut lumina zilei.

Din păcate, Jim nu avea și mijloacele de a le distribui, iar pentru că romanele erau atât de la limită și dure, în marea sa parte publicul cititor nu a aflat de existența lor În încercarea de a strânge un număr mai mare de cititori, Bruen ducea singur cărțile dintr-un pub în altul. În 2001, când editura Brandon i-a publicat cel de-al unsprezecelea roman, The Guards (Garda), primul cu Jack Taylor, Bruen a devenit  un succes „peste noapte”.

Deși îl citisem deja pe Bruen, abia când a apărut Garda mi-am dat seama că bărbatul pe care îl cunoscusem în seara aceea în Galway Arms era, de fapt, „nașul romanului polițist irlandez modern”. Chiar dacă mai existaseră scriitori de literatură polițistă în Irlanda până în 2001, era vorba de o literatură cuminte, care nu se remarca prin nimic. În Jack Taylor găsim, pentru prima oară în istoria literaturii crime irlandeze, prototipul prin excelență al fostului polițist dur, care bea whiskey ca pe apă și are un simț vestimentar inexistent, un simț al umorului visceral și un simț al dreptății instinctiv, dar care nu se manifestă chiar cum ne-am aștepta atunci când se confruntă cu faptele cumplite comise pe străzile și aleile întunecoase din Galway.

Bruen scrie ca o mitralieră, cuvintele lui sunt gloanțe care ciuruiesc poleiala societății catolice sigure, burgheze, în care a fost crescut, simbolizată de exagerat de credincioasa mamă a lui Taylor și aliatul ei apropiat, prefăcutul părinte Malachy. Replicile acide și comentariile agresive ne amintesc de Raymond Chandler și Peter Cheyney, ambii având – întâmplător – origini irlandeze.

În afară de băutură și droguri, Taylor mai are o depdendență neobișnuită – dacă nu chiar unică – pentru un bărbat ca el: cărțile. Oricât ar fi de băut, drogat sau bătut, întotdeauna apelează la cărțile lui, iar poveștile sunt presărate cu aluzii literare și citate din poeți sau filosofi. Printre acțiuni imorale și violență, cititorul va găsi citate din Kahlil Gibran sau Thomas Merton.

Acum, la paisprezece ani după Garda (2015, n. trad.), Bruen se numără printre cei mai buni scriitori de crime din lume. Ed McBain e un fan înfocat al lui, iar cei doi au devenit prieteni apropiați. Multe dintre cărțile lui Ken Bruen au fost adaptate pe ecran. „Există șapte filme cu Jack Taylor”, mi-a spus el cu mândrie, „dintre care am văzut numai șase.” O televiziune scandinavă filmează un serial cu Jack, iar BBC4 va difuza o versiune dublată a acestuia. Între timp, Ken Bruen a primit multe premii internaționale pentru literatura polițistă.

Cu toate astea, deși acum nu mai plimbă cărți de colo-colo prin pub-uri, n-a părăsit niciodată cu adevărat Galway. Încă îl găsim plutind pe străzile orașului, cu nelipsitul rucsac aruncat pe umeri, aproape mereu plin de cărți pe care le va împărți cu oricine se arată interesat. „Cărțile trebuie date mai departe”, spune el, „nu îngropate într-un raft.”

Bruen se bucură de explozia pe care a cunoscut-o literatura polițistă în Irlanda. „Nu-i minunat? În clipa de față, în Irlanda sunt 763 scriitori activi de romane polițiste”, îmi spune. „Dar nu-i păcat că peste 90% dintre cărțile lor sunt disponibile doar pe Amazon?”

Nici nu-și dă seama că drumul pe care l-a deschis prin romanele sale și prin felul în care vindea cărți în anii ’70 și ’80 reprezintă unul dintre fundamentele și elanurile principale ale acestui nou capitol din literatura irlandeză.”

Trebuie precizat că Des Kenny e unul dintre cei mai buni librari din Galway, cu o lungă tradiție în domeniu. Vă las aici un articol despre arta de a fi librar, from the master himself.

George Arion Jr.