Weekly shorts #2: Șoimul fără un ochi

Toată vara arșița pur și simplu îi înnebunise pe bucureșteni. Acum însă soarele nu mai avea putere. Lumina blând, așa cum strălucește de obicei în primele zile ale lui septembrie.

Tânărul mergea fără grabă, ca și cum ar fi ieșit la plimbare, fără o țintă anume. Din când în când dădea cu vârful pantofului în frunzele veștejite căzute din copaci pe trotuare. Oamenii cu care se întâlnea îi aruncau doar în treacăt o privire. N-avea nimic bătător la ochi. Un bărbat cam la treizeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă portocalie, ținând în mână o ladă cu scule, chemat probabil undeva pentru o reparație de care n-are niciun chef să se apuce.

Se opri brusc, își aprinse o țigară și se uită cu luare- aminte în jur. Nimic nu-i atrase atenția. Își continuă drumul la fel de liniștit. Pe strada pe care o străbătea acum erau case vechi, cu puține etaje, construite înainte de război. Câțiva copii jucau fotbal, fără să se sinchisească de mașinile care treceau din când în când. Porțile erau improvizate din pietre. La un moment dat, cineva șută stângaci și mingea aproape că-l lovi. Tresări dar, cu un zâmbet larg le-o expedie înapoi. O coti la dreapta pe o altă stradă, aidoma celei pe care mersese până atunci. Aruncă țigara fără s-o  termine de fumat. Intră cu hotărâre într-o curte – poarta scârțâi, cu toate că tânărul se străduise s-o împingă ușor.

Casa avea două etaje și era în stilul celorlalte din jur – o construcție masivă, inspirând siguranță. Ușa de la intrare era deschisă. Urcă agale până la ultimul etaj, unde se afla un singur apartament. Pe scară mirosea puternic a mâncare gătită. Ajuns pe palier, apăsă un comutator și lumina se aprinse. Scoase din trusa de scule mai multe chei și șperacle. Fără nicio emoție pe chip, introduse o cheie într-una dintre cele două yale care zăvorau ușa. După mai multe încercări reuși s-o deschidă. Același lucru se întâmplă și cu cealaltă yală. Apăsă pe clanță, intră în apartament și încuie ușa la loc în urma lui. Din apartament nu se auzea niciun zgomot, dar tânărul știa că nu e nimeni acasă. Nu intră în celelalte încăperi. Rămase în hol, așezat pe un scăunel pe care îl zări într-un colț, și se puse pe așteptat.

* * *

Bărbatul avea cam șaizeci de ani. Era bine clădit – se cunoștea că făcuse sport în tinerețe. Ca de obicei, seara, dăduse drumul mașinii de serviciu la care avea dreptul și se întorcea acasă pe jos. Mergea agale, deși i se făcuse foame. Din când în când se juca împrăștiind mormanele de frunze de pe trotuare. Se uită cu coada ochiului la câțiva copii care se certau din pricina unei mingi.

Ajunse la casa unde locuia, intră în curte și, văzând ușa de la intrare deschisă, o trânti ostentativ în urma lui, zicându-le în gând ceva de dulce vecinilor care o lăsau mereu dată de perete. Îl izbi un miros puternic de mâncare – o tocăniță? – și își aduse din nou aminte că nu mâncase de dimineață. Urcă anevoie scara – începea să nu mai fie în forma de altădată – și, ajuns pe palierul etajului doi, își trase o clipă răsuflarea. Dintr-o borsetă de piele de culoare neagră scoase cheile și descuie cele două yale. Intră în apartament și încuie la loc rapid – foamea îi dădea ghes să se miște mai iute. Însă n-apucă să aprindă lumina. Când se întinse spre comutator simți cum o mână îi astupă gura iar o alta îi apasă pe gât lama unui cuțit.

După câteva clipe tânărul cu salopeta portocalie lăsă cu grijă pe podea trupul fără viață. Șterse arma crimei de hainele celui ucis și, fără să arunce vreo privire în jur, ieși din locuință. La un aparat de radio dintr‑un apartament de mai jos se auzi ora exactă: douăzeci și trei și treizeci de minute.

* * *

Era aproape de miezul nopții. Din când în când se auzea cum se deschide ușa acționată automat și câte un client venea după o sticlă de apă minerală, după un plic de cafea, după o cutie de bomboane.

Bodyguardul ieșise din magazin – îl înnebunea aerul condiționat, strănuta din cinci în cinci minute. Matilda stătea la casă și dezlega un careu de cuvinte încrucișate dintr-o revistă. Mai avea puțin și-l termina. Se poticnise la un cuvânt – era așa de enervată încât îi venea să‑i ceară ajutorul tânărului cu alură sportivă care se plimba nehotărât printre rafturile cu borcane, sticle, cutii, plicuri de toate culorile. Era ars de soare, purta niște pantaloni dintr-o stofă ușoară și o cămașă largă, în carouri. „Un tip bine“, hotărî în sinea ei Matilda când îl văzu cum se apropie de casa de marcat cu cumpărăturile în coș.

Le scoase pe tejghea și își vârî mâna în buzunar, ca și cum și-ar fi căutat portofelul. În mână însă îi apăru un pumnal. Matilda nu se pierdu cu firea. Apăsă pe butonul care declanșa alarma, mai înainte ca tânărul să rostească o vorbă. Bodyguardul năvăli în magazin val-vârtej, cu pistolul în mână. La televizorul din magazin, o crainică platinată anunța că e miezul nopții, și că urmează emisiunea de știri.

* * *

Partenerul meu nu-și găsea, ca de obicei, locul. Se plimba agitat prin biroul nostru strâmt.

– Ex-tra-or-di-nar! Cum naiba i-a trecut prin cap o idee așa de trăsnită? Să-ncerce, chipurile, să jefuiască un magazin ca să-și creeze astfel un alibi pentru asasinatul pe care îl comisese cu puțin timp înainte. Fan-tas-tic!

Miron Stratilat era pe culmile entuziasmului.

– De când mama m-a făcut n-am mai auzit o astfel de chestie. Pentru tentativă de jaf ar fi luat, acolo, un mizilic de pușcărie. Și nimeni nu s-ar fi prins că el e ucigașul bancherului.

– Așa e.

– Și zici c-a lucrat cu contract?

– A mărturisit.

– Cât?

– O sută de mii de parai.

– E bănet, nu glumă. Dar de ce-au vrut ăia să-i ia gâtul?

– S-a prins că un înalt funcționar al băncii a făcut o porcărie. A dat un credit uriaș fără nicio acoperire. Și-a avertizat, mai întâi, colegul că povestea e nasoală și s-o rezolve rapid, altfel dă totul în vileag. Iar ăia n-au avut încotro, l-au ajutat să dea colțul.

– Măi să fie! Dar cum de te-ai prins că hoțul din magazin e criminalul?

– Simplu. Am parcurs informarea care vine dimineața cu evenimentele din ziua trecută. Acolo am citit și despre crimă, și despre atacul de la magazin. Insul a amenințat-o pe casieră cu un pumnal – de fapt, cu un stilet, cum purtau ofițerii pe vremuri la paradă. Numai că unealta omului nostru era ascuțită ca briciul. Și, dacă ții minte, mânerul unui stilet are un cap de șoim. Cu siguranță îți aduci aminte – șoimul ăsta are ca ochi două rubine. Șoimului de la stiletul cu care fusese amenințată Matilda îi lipsea un ochi. L-am găsit într-un buzunar al salopetei portocalii, printre fire de tutun. O aruncase într-un tomberon, în apropierea magazinului, ca să rămână în hainele în care voia să dea, chipurile, spargerea.

Text: George Arion, Anchetele unui detectiv singur, „Șoimul fără un ochi”, pp. 311-315

Photo by Jason D on Unsplash